Vă invit în incursiunea de astăzi într-un itinerar istoric, cultural și spiritual, prea puțin cunoscut la noi, prin istoria Basarabiei, prin prisma cercetării jurnalistei Silvia Grossu, conf. univ. dr. la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității de Stat din Chișinău.
Silvia Grossu este o româncă îndrăgostită de plaiurile moldave și de cele românești. De peste două decenii, a refăcut, din manuscrise, documente, articole de presă, conjunctura, viața și lucrarea Mitropolitului Gurie Grossu al Basarabiei, (1928-1936), care a slujit într-un timp de răscruce al istoriei.
Pe distinsa doamnă am întâlnit-o la câteva activități cu studenții de la Secţia Jurnalism a Facultăţii de Litere din Galați, unde am descoperit-o prietenă cu limba, credința și istoria română. Prin graiul dulce moldovenesc, demn de vechile cazanii, cu o forță a argumentației de profesor și autor de lecții de retorică, Silvia Grossu cucerește inimile oricărui ascultător îndrăgostit de istorie, de istoria presei, de iarba verde de Acasă.
Din acest motiv, cu puțin timp în urmă, am invitat-o, prin Filiala UZPR- „Radu Macovei” - Galați, la o întâlnire cu Istoria română, ocazie cu care ne-a vorbit despre munca sa ca jurnalist și cercetător prin arhive uitate sub praful gros al unei istorii vitrege.
„Vrednicul de pomenire Mitropolit Gurie este fratele de bunel al soțului meu. Prima întâlnire cu lucrarea străbunului nostru a fost în 1986, când am mers la Moscova, pentru a cerceta starea presei din Basarabia în contextul socio-cultural din 1906-1944. Atunci am găsit, într-o arhivă imensă, câteva articole cu numele Mitropolitului Gurie Grossu, în publicația «Moldovanul». Am avut o revelație, deși mare lucru nu aflasem despre slujirea sa. Pe măsură ce noul context istoric ne-a permis, iar cercetarea a avansat, revelația mea și a studenților mei a fost să descoperim că acest înaintaș este unul dintre Ctitorii Unirii Basarabiei cu Regatul de la 27 martie 1918, fondator al primei reviste în Limba română din Basarabia, revista «Luminătorul», publicație care a apărut între anii 1908 și până în 1944. Tot Arhiereul Gurie este autorul primului Abecedar cu grafie latină, alcătuit în anul 1917, după care au învățat buchea Limbii române și părinții mei”, mărturisește ziarista Silvia Grossu.
După ani de cercetare prin arhivele din Moldova și cele din România, în anul 2007, doamna Silvia Grossu a scos de sub tipar primul volum din trilogia dedicată vieții și lucrării Mitropolitului Gurie Grossu (1877-1943), tipărită la Editura Epigraf: „Mitropolitul Gurie, misiunea de credință și cultură”, vol II. - „Mitropolitul Gurie, operă zidită în destinul Basarabiei”, 2016, ambele volume fiind semnate împreună cu soțul său, Igor Grossu, vol. III, „Mitropolitul Gurie, Procesul și apărarea mea”, 2018.
În anul 2022, a văzut lumina tiparului un al IV-lea: „Mitropolitul Gurie și revista «Luminătorul»”, lucrare importantă, semnată împreună cu protoiereul Viorel Cojocaru, ce constituie agenda de lucru a primului Arhiepiscop și Mitropolit Gurie Grossu, în pământul răstignit al Basarabiei, înainte de reîntregirea României Mari și după. Acest volum a primit recomandarea Consiliului Științific al Facultății de Istorie și Filozofie din cadrul Universității de Stat din Moldova spre publicare.
În 1909, acuzat de „separatism față de Rusia”!
Călugărit în 1902, la Mănăstirea „Noul Neamț”, cu numele Gurie (Gheorghe, ca mirean), după ce a fost hirotonit preot, a primit ascultarea de a fi misionar eparhial, iar tânărul monah și-a luat misiunea de apostolat în serios.
În 1906, a înființat o Tipografie Eparhială, iar în 1908, alături de alți iubitori ai limbii materne au dat la tipar prima publicație de Limba română - revista „Luminătorul”, un jurnal bisericesc. Demersuri cu repercusiuni. Anul 1909 a fost cu multe încercări, cea mai grea fiind acuzația de „separatism, față de Rusia”, Gurie fiind trimis în exil aproape un deceniu, între 1909-1917.
În conjunctura istorică dată, rătăcitor prin guberniile Rusiei țariste, Gurie a fost numit stareț la Mănăstirea „Sfântul Avraam”, gubernia Smolensk, fiind director la școlile normale de învățători din Grușevsk (1910-1914) și Șamovka (1914-1917).
Evenimentele din Rusia țaristă din 1917, confuzia creată prin îndepărtarea Țarului, i-au deschis o ușă și a revenit în Basarabia. Între 1917-1918, a activat ca profesor de Limba română. În acest context, îl regăsim între artizanii de frunte în Sfatul Țării, Ctitor al Unirii Basarabiei cu Regatul Român din primăvara lui 1918, respectiv, 27 martie 1918. În 4 iulie 1918, a fost ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, iar în următorul an - locțiitor de Arhiepiscop al Chișinăului; în 20 februarie 1920, a fost ridicat în scaunul de Arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului. Se revenea astfel, la configurația eparhiei de dinainte de 1812, din Basarabia străbună.
„Vulturul” care ne leagă pe vecie
„Când am trecut Prutul, la Reni, am văzut deasupra capului nostru zburând un vultur. Arătându-l Înaltpreasfințitului Mitropolit, el mi-a explicat că e un semn bun. Ne-am lămurit că acesta arată că pentru Basarabia a înviat vulturul României și acest vultur, care este deasupra steagului ostășesc al Armatei României, leagă pe vecie Basarabia cu România întregită, desăvârșindu-se astăzi, prin actul instalării mele, unirea sufletească, unirea bisericească.
Înaltpreasfințite Stăpâne,
Prin îndeplinirea dorințelor congresului eparhial din februarie 1920, cei din Vechiul Regat v-ați arătat că sunteți cu adevărat frați și că Țara Mamă este într-adevăr mama, care caută numai folosul, binele și pacea copiilor ei”, reținem din cuvântul Arhiepiscopului Gurie la întronizarea sa ca Arhiepiscop al Chișinăului, potrivit revistei „Luminătorul”.
Prin acest demers, irepetabil în istora noastră de până acum, Basarabia, „robită peste o sută de ani”, catalogată cea mai săracă din fostul imperiu țarist, „cârmuită într-o limbă pe care n-o înțelegea, stăpânită de oameni cu totul străini, Basarabia celor trei milioane de țărani a venit de la sine către noi, în zilele de cumplită neorânduială, când Împărăția rusească se dărâma”, scria savantul Nicolae Iorga, câteva decenii mai târziu.
În 1928, Gurie Grossu a fost ridicat la rang de Mitropolit al Basarabiei, păstorind sufletul românesc până în 1936, când a fost înlăturat de camarila lui Carol al II-lea, pentru curajul de a-i fi spus (1930) că nu are voie să intre în Sfântul Altar prin ușile împărătești, pentru că nu este uns rege și pentru că trăiește în păcat cu o altă femeie. În amintitul context, în 1936, Mitropolitul Gurie s-a văzut nevoit să ia calea înspre România-Mamă.
Cercetări mai noi arată faptul că Mitropolitul Gurie a pornit în pribegie, între 7-10 septembrie 1937, aflându-se la Mănăstirea ”Nămăiești”, județul Argeș. Aici a făcut câteva însemnări, într-un Jurnal al așezării monahale, publicat în 2005, de ÎPS Mitropolit Calinic al Argeșului și Muscelului.
„Războiul mondial a avut ca rezultat marea biruință a noastră, a românilor, realizarea idealului național, reunirea tuturor provinciilor locuite de români la Patria Mamă - România. Cea dintâi care a vestit sosirea Primăverii Unirii Românilor a fost Basarabia, care, prin votul Sfatului Țărei din Chișinău, la 27 martie/9 aprilie 1918, a proclamat unirea pe veci a Basarabiei cu România. După dânsa a urmat unirea Bucovinei și la urmă a Transilvaniei.
Între promotorii, deșteptătorii sentimentului național, al conștiinței de neam în Basarabia, sub ruși, am fost și eu, ieromonahul și arhimandritul (pe urmă) Gurie Grossu. Și glasul meu a răsunat pentru unire, când a sosit «plinirea vremii». Când a sunat Duhul lui Dumnezeu asupra omenirii, a răsturnat tronuri, a prăbușit împărății (Rusia, Austria, Germania), a eliberat pe cei subjugați... Minunea Unirii a urmat după multe suferințe în decursul veacurilor, după multe osteneli, după multe necazuri, suportate cu răbdare, dar cu nădejde în viitor...”
De ce ne trebuie istoria? Pentru a ști pe ce pământ călcăm, pentru a cunoaște jertfa înaintașilor noștri și pentru a le respecta lucrarea, memoria și a-i așeza în icoană...
Alături de Silvia Grossu și sora sa
