O invitație la balul fantastic al poeziei

O invitație la balul fantastic al poeziei
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

În istoria ființelor imaginare care au devenit… reale, cartea-carré are mitologia sa: nu se mai știe cine a propus-o, cert este că toți cei care semnează sunt legați sufletește mai mult sau mai puțin de „Paris Café”, cocheta cafenea din centrul Galațiului, gazdă pentru numeroase evenimente, întâmplări și minuni culturale (cu atât de caragialesca adresă: Democrației nr. 1) sau de cenaclul „Noduri & Semne”. Este vorba de Mirela Gheorghe, autoarea a măcar unei cărți fantastice, cum altfel, despre… fantasticul „în oglinzi fluide”, fiind expertă și în Stephen King, Roxana Lupoae Răcoreanu (care, între timp, a debutat și cu propriul volum de versuri, „Zâmbetul din umbră”), încă proaspătul membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est, Gabriel Gherbăluță, și ultimul, dar nu cel de pe urmă, nonconformistul Sorin Camil Niță.

Apropo de… autorul Cărții ființelor imaginare, cel mai borgesian autor pare a fi Mirela Gheorghe, deși discuția poate „degenera”, ținând cont de faptul că Jekyll și Hyde apar menționați de două ori, dar Borges îl iubea pe R. Stevenson. Dar poate mai bine începem chiar cu autoportretele: Mirela Gheorghe - „Sunt Jekkyl cel blajin sfârșindu-l pe Hyde/ Sunt Alba-ca-Zăpada fără cei șapte pitici/ Sunt Carul Mare fără de oiște/ Și Steaua Nordului fără de Nord// Sunt jocul condamnat să nu se joace/ Sunt răsăritul niciodată răsărind/ Și liniștea niciodată liniștind// Sunt rana care curge fără sânge/ Sunt gândul pieziș care fuge/ Sunt chipul din Luna ce plânge.” (p.7)

Roxana Lupoae Răcoreanu se întreabă cine este:

„Cine sunt eu să cred că pot fi/ tot ceea ce și alții nici nu pot gândi,/ că aș fi în stare/ să desfac cerul tău în două,/ apoi să-ți pătrund în minte și în suflet fără o operație nouă,/ ci doar pin cuvinte bine alese și gândite,/ ori doar prin sentimente profund simțite,/ ori prin tot ce pot fi eu,/ invitându-te în Universul meu?” (p.75)

Sorin Camil Niță are la propriu, ca și M. Gheorghe, un „Autoportret”:

„Am fost mereu un ins dubitativ/ În genul cam, circa, aproximativ,/ Puțin ambiguu și deloc exact/ În permanent balans concret-abstract/ Fugind de absolut și relativ/ oricând ori relaxat de incisiv,/ ori prins între etern și efemer/ Și darnic și avarul lui Molière,/ Copilăros, dar plin de senectute,/ Nu sclav al antitezei absolute…/ Și acum? Ce sunt? Un gând exorcizat./ Nu am pierdut nimic și n-am uitat,/ Sunt renăscut și-s ca nicicând… eu știu/ Ce-am fost și-un sfert din ce era să fiu…” (p.119)

Gabi Gherbăluță, mult mai matur, renunță la autoportret(e), deși din poeme se poate desprinde unul, mult mai palid decât cele din cele peste zece cărți de poezie pe care i le-am citit: „sfertogrec”, urmărește știrile ( „A apărut Carré!”), i se spune că este un „visător iremediabil”, îl tot doare câte ceva (știu cum este! Și mai este și prietenul meu!), dar îl visează pe Bach! Are regretul: „murim și nimeni/ nu ne-a învățat/ să trăim”...

Ludicul și emoția confesiunii ar putea fi principalele atribute ale „antologiei în patru”! „Confesiunea” Mirelei Gheorghe este un crez nonconformist, sui generis, reflectând referințe culturale asumate (crede în Moș Crăciun, Zâna Măseluță, Iepurașul de Paște, Nava-Mamă, chiar și în iubirea care durează mai mult de trei ani, „în prietenii de dincolo de spațiu și de timp”, în „Tristan și Isolda”, steaua gigant Betelgeus, „în spiritele brazilor și-n elfii urecheați, în inorogi”, „mama mahmuților mahmuri”, „în mantia lui Rumburak și în inelul Arabellei”, în kriptonitul lui Superman,/ în spada lui Segfried/ Și-n inima mea/ qui bat/ tout bas…” și în câte și mai câte…

Sorin Camil Niță este un pic mai rock, sau folk, unele trupe ar putea să compună muzică de gen pe versurile sale, deși coloratura poate fi și „ca-ntr-un happy end de vodevil prăfuit/ în care sufletele noastre/ aplaudau cerând un bis.” Kipling poate s-ar regăsi și el într-un alt „Dacă”, poate și un Păunescu: „Prăbușiți în realitate/ Am bâjbâi orbi/ Cu găvane golite de corbi,/ Ciocli funești ai treziei noastre perpetue./ Am trăi stricți și erecți/ Uitați în somn, virtuali dat concreți/ Și n-am mai avea cum spera la ziua de-apoi,/ Eterni prizonieri între eu-tu, noi-voi,/ Triști efemeri, somnambuli prea lucizi/ Jefuiți de oniric, revoltați, dar timizi/ ne-am ciocni brownian într-un haos total/ Am palpa întuneric în nimicul real…” (p.107)

Cea mai apropiată de un clasicism „normal”, îmbinat cu un romantism quasi-eminescian, este Roxana Lupoae Răcoreanu, deși mai există și scrijelituri din alte vremuri (vezi „Opțiune”, p.71), neexistând o teamă de sublim (asumată de Sorin de la primul text!). Roxana este „atât de aproape de sublim”, titlu de poem, umorul ajutând-o să treacă mai departe, tot mai departe:

„Ce să-i spun vieții când ea râde de mine?/ Pesemne crede că e la un concurs de glume./ Deși, după cum se comportă, mă pune pe gânduri (...) Baba-Oarba mi se află printre preferințe./ Cu ea am căutat zadarnic fericirea,/ Așa… eu - legată la ochi/ Ea - zăludă, neștiind încotro să mă ducă,/ Amândouă, ținându-ne de mână,/ de teamă să nu rămânem singure./ (...) Trag încă speranță, să mai pot cu ultimele puteri/ să mă ridic// să cos atent, fără să doară, o rană,/ o rană ce a rămas deschisă/ și trebuie numaidecât închisă./ M-a luat pe nepregătite./ Am ac și bunăvoință./ Îmi împrumutați, vă rog, o ață?/ Indiferent de culoare. Nu am pretenții./ Important este să fie durabilă./ În rest nu mai contează.” (p.91)

În ultimă instanță, cartea este una de dragoste (și de prietenie). Pentru poezie, în primul rând sau aproape… Pentru Frumusețea (omului), pentru Celălalt… Mirela Gheorghe are un „Cântec de dragoste” în care, paradoxal, se cere, „să nu se vorbească despre dragoste”, Gabriel Gherbăluță este mai sobru, mai temperat (în linia unei „rețete pentru o fericire amânată”), dar chiar și în „să nu spui” este ceva „love story”, ca să fie un echilibru, ținând cont de exuberanța (rareori umbrită) erotică (moderată, totuși) a liricii Roxanei, începutul poemului „Tu ce mai faci?” (al lui Sorin Niță) fiind exemplară pentru întregul volum:

„Mă tot bântui cu imaginea chipului tău/ Zi de zi. Noapte de noapte./ Și-n rest? Ce mai faci?/ Pe unde mă mai găsești?/ Pe unde mă mai iubești?/ Pe unde te mai apropii de mine?/…” (p.114)

Versuri memorabile sunt și despre copilărie, filonul religios nu este nici el neglijat, ca să nu vorbim și despre oniric în viziunea trubadurului G. Gherbăluță: „ne-am rătăcit/ într-o primăvară/ în care doar cuvintele sunt verzi/ iarba dintre blocuri/ e tristă și incoloră/ ca frunzele/ copacului de pe tărâmul/ celălalt// jumătatea de copac/ de la colțul străzii scoate/ limba la mine/ eu îi fac cu ochiul/ și desenez pe undele fluviului/ chipul Împăratului Pește.” (p.57)

Cei patru muschetari lirici nu s-au rătăcit, prefațatoarea Adelina Pop are dreptate, Poezia a câștigat și, mai mult ca sigur, îi așteaptă cu noi declarații lirice…

Citit 817 ori Ultima modificare Sâmbătă, 19 August 2023 11:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.