Să fii și învingător, și învins la Waterloo trebuie să recunoașteți că nu este de ici, de colo! Adică să fii un fel de Napoleon al poeziei, să tot cucerești lumea și mai ales să răspândești idei progresiste, dar să fii și Wellington și von Blücher, cam în același „dincolo de spații și de timp”, ca să nu mai vorbim și de dincolo de bine și de rău, nu este pentru oricine…
Dan Vîță, după ce și-a depus un… „dosar de beatificare” (nu respins, doar amânat la analiza responsabililor dintre sau dintru ”rai urât şi iad frumos” - așa se numea un poem din cartea… „Dosar de beatificare”, apărută în 2017, la Opera Magna, Iași), neapucându-se, de fapt, de napoleonisme dintr-un pacifism deloc erotic, fiind un Baudelaire post-la-lettre „exilat” la curtea prințului Conachi (mergând cu metroul lui Emil Brumaru de la Țigănești la Tecuci și invers, mai fugind și pe la Galați ocazional; pe vremuri, le aducea aminte celor de peste Prut ce făcuseră contemporanii lui Bonaparte pe la 1812!), revine cu aceste „erotezii” demne de orice antologie…
Desigur, nepublicând prea mult până acum (născut la 23 decembrie 1965, este doar la a treia carte), i se poate reproșa amical „risipirea”, dar adevărul este că te poți îndestula și numai cu… „Dosar de beatificare” (despre am scris la vremea respectivă, tot în „Viața liberă”) sau „Erotezii”, cărți înrudite („Însoțitorul meu, trupul”, îmi este necunoscut - volumul, nu trupul!, este debutul din 1995, marele premiu la Festivalul de Poezie „Grigore Hagiu”!)...
„Motivele” pot fi multe (chiar și bătaia de aripi a unui fluture, după cum se poate constata în ultimul poem, „efectul după fluture”, p.68, și sunt „peste 17 mii de specii aici și cine știe câte-n cosmos!”), dar nu contează aici…
Cert este că influențele Vechiului Testament sunt, chiar de lipsesc (sau nu?) cedrii și chiparoșii (apar Iov, Iudita, Iacob, atâtea elemente ale geografiei sacre; volumul începe… „ca Tigrul”: „în toate nopțile, mâinile mele te-au înconjurat ca Tigrul,/ și ca Ghihon, cum râurile care-nconjurau raiul,/ și mâinile mele au umblat peste tot (…)/ și suntem goi și nu ne este rușine și nu ne este frică/ când îl auzim pe Dumnezeu când ne strigă”, p.5, aceste noi cântări ale cântărilor suspendându-i cumva pe Adam și Eva „dincolo” de ceea ce spuneam și mai sus, oarecum pe la mijlocul volumului existând „răsuciri” spre alte antichități, mitologii, evuri medii, epoci revoluționare: luăm ca pilde paginile 38 și 39, astfel…
La p.39 poemul este „eram tânăr și sângele meu ca Ahile, fiul lui Thetis”, finalul fiind nostalgic amoros: „și-acum mi-i dor greu de trecutul meu neîntrecut/ de Briseis, de Penthesileea, de Polixena, de-acel vis/ de anii tineri și de ea, în orice sărut…”, la p.38 suntem trimiși către subtilități franco-engleze: „tresari în somn (parcă ai auzi, nerușinate și regale,/ suspinele duceselor, în care, galant cum Eduard,/ ridic panglica mașinii de scris - fetiș de goliard,/ ca jartiera Catrinei căzută-n sala balului din Calais// și murdar de cerneluri medievale cu zale de lezard/ te iau în somn în mâini și-n aiureli teologale/ dansăm bourre, chacone și volte elicoidale/ și patul e o sală de bal rococo, honore și fragonard,// de unde, în suspinele întregii curți regale/ ridic panglica mașinii de scris ca ordin revanșard,/ cum jartiera Catrinei, apoi ca ultim salonard,// prins gol, cu mașina de scris, în dansuri nupțiale/ când dormi și tresari prin somn) și lângă tine ard/ cuvintele mele ca făcliile-n sala balului din Calais”...
Cuvintele lui Dan Vîță ard ludic, jocurile sale de cuvinte reînviind un sonet cum rareori mai găsești (mai ard și hainele „teofanic” „la marginea cerului”, p.29), „poemul alb” provocând (și) vederi care ne aduc aminte că, licean fiind, un coleg îmi spunea: „ceea ce este frumos și lui Dumnezeu îi place”, dar nu prea era teolog colegul, așa cum poate nici Dan Vîță nu este… mai teolog decât poetul:
„pentru tine/ ochii mei și mâinile mele vor să mă lase/ și ei să umble singuri/ și ele singure să umble după tine/ și mie mi-i frică de Dumnezeu să nu te vadă/ cu ochii Lui/ când/ la marginea patului pe marginea patului/ îți scoți hainele cum erau scoși bolnavii și ochii bolnavilor/ și mâinile bolnavilor la marginea drumului/ pe marginea drumului și îi puneau pe paturi/ și pe așternuturi când vor trece sfinții la marginea drumului/ pe marginea drumului/ umbra sfinților să treacă peste vreunul din ei și să vindece/ și mie mi-i frică de Dumnezeu să nu te vadă/ cu ochii Lui/ când umbra ta trece și mă îmbrățișează” (p.23)
Ce mai tura-vura, hainele au un rol important, îmbrăcate sau dezbrăcate, „trupul de lumină” este esențial, martori sunt convocați „iosif și nicodim” (p.57), minunea are loc, totuși, „revoluția dionisiacă” de care vorbeam la volumul precedent este înlocuită cu „o revoluție mistică”, poezia „de dincolo” de ceea ce pot spune cuvintele poate fi atinsă și totuși pare de neatins…
Ambiguitatea… condiției poetice se poate reflecta în oglinda oglinzilor… paturilor:
„patul se tânguie și-i atârnă zdrențele ca mațele unei vite/ spintecate de cuțitul curbat-al lunii, și-n noi, atomii/ cărnii își-ating între ei, rănile, ca-n Duminica Tomii,/ iar ochii noștri se smintesc de vedenii-ndrăgostite// și-aerul naște și suspinele țipă prin cezarotomii/ și plâng cum pruncii caprelor în nimfele-adormite/ și mâinile ca aliul de satiri, și cherchelite,/ se dezbracă lângă sâni cum lângă gnomide gnomii// iar patul e o baltă albă cu luna călcată sub copite/ de mistreți și țapi erecți și urcători prin iasomii/ și se tânguie și-i atârnă apele ca mațele unei vite// spintecate de cuțitul curbat-al lunii, și-n noi, atomii,/ cum apostolii și-ating rănile, ca-n Duminica Tomii,/ iar ochii noștri se smintesc de epifanii-ndrăgostite.” (p.41)
Înainte de a ne întoarce la… Napoleon, poate următorul poem vă convinge despre cât de Piranesi al marilor labirinturi cu oglinzi ale iubirilor legendare poate fi Dan Vîță, pe care, într-un plurivers, Oscar Wilde și l-ar putea alege ca alt fel de model. Poemul este intitulat „poate că am nevoie de dezambiguizare” (n.n.: de ce nu?):
„poate că (altfel cum să-mi explic că peste noapte/ gura mea, smerit schit de-anahoret, s-a transformat/ într-o galerie a oglinzilor dintr-un decadent palat/ în care umbli goală din zori în miazănoapte// și hramul Pogorârii Sfântului Duh mi-ai tulburat/ și-n gura mea icoanele se buresc de șoapte/ cuvintele-mi-ndrăgostite sunt acum răscoapte/ în straie scumpe, când gol, ți le-aduc din schit în pat// cu vorbirea în limbile pierzaniei, în pustie și mărturisire/ iubesc, vorbesc, sfințesc și-aiuresc ca-n prima zi/ și poemele-mi sunt cuvinte goale-n oglinzi, iar a rosti-iubi// au aceeași întâmplare, aceeași semiotică caterisire)/ pentru că nu pot uita cum tu, frumoasă preoteasă,/ te-ai schimbat în gura mea de rochia neagră de mireasă!” (p.63)
Într-un fel, poate Dan Vîță a scris doar pentru… femeile care l-au înțeles pe Tartini (Giuseppe Tartini al sudului Moldovei, cu tril diabolique!), poate veacurile care vor veni îl vor prețui mai mult (și) pentru curajul de a înălța „cerul înapoi pe paraclise” (p.50)!
