Născut pe 14 septembrie 1952, în comuna Șivița, județul Galați, cu studii la Liceul de Filologie-Istorie, Galați, 1967-1971, format universitar la Facultatea de Istorie-Filosofie, Universitatea "Al.I. Cuza", Iași, 1972-1976, și Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea "Lucian Blaga", Sibiu, 1998-2003, a fost muzeograf (1976-1994) și profesor (1994-2012). Debut publicistic: revista "Opinia studențească", Iași, 1975. Debut literar: revista "Convorbiri literare", 1987, recomandat de Corneliu Sturzu și Horia Zilieru. A colaborat cu diverse reviste literare, precum "Astra" Brașov, "Euphorion" Sibiu, "Logos și Agape" Timișoara, "Confluențe literare" Sydney, "Climate literare" Târgoviște, "Porto-Franco", "Plumb", "Leviathan", "Lumină lină" New York (SUA), "Alternanțe" Munchen (Germania), "Convorbiri literare" Iași, "Tribuna" Cluj, "Poezia" Iași. Volume publicate: "VIFOR ERETIC", Iași, 2008, "ÎNTOARCEREA FIAREI", Iași, Pim, 2020, "CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL FIINȚEI", Craiova, Aius, 2021, "SINDROM APOCALIPTIC", Craiova, Aius, 2022, "A ȘAPTEA PECETE", București, Eikon, 2022, "REQUIEM", Iași, Timpul, 2023. Cunoscut și ca eseist, momentan este redactor-șef al publicației "OFRANDA LITERARĂ", înființată chiar de domnia sa, în martie 2020, la București, revistă de cultură trimestrială, ajunsă la anul IV, nr. 20-21.
Mai jos prezentăm cea mai nouă carte semnată de Ioan Popoiu, "Requiem", apărută la Editura "Timpul", Iași, 2023. Scriitorul propune un fel de roman-requiem, filosofico-teologic, în care Umanitatea, dar și Sinele (re)pornesc pe o "corabie năucă" (titlu, p.9; la 85: "suntem pe puntea unei corăbii ne-ndreptăm spre Soare-Apune") într-o odisee a secolului XXI d.Hr., post New Age.
Referințele sunt numeroase, întâlnite nu numai în motto-uri, de la Biblie până la Baconsky (referitor la acesta am avea un fel de… "Biserică Neagră" construită pe "Corabia lui Sebastian", sic!, p.70, "Rugul" - despre corăbiile din "Requiem" am putea să scriem un articol separat), trecând prin Shakespeare (afirm cu tărie că este un hamletianism sui generis, literar), în care Inteligența Artificială face și ea cu ochiul (este de ajuns doar să cităm din "Infernul" de la pp.85-86 (la pagina 27 se face aluzie la filmul lui Spielberg!): "… ne vor invidia și roboții vom fi necruțători în numele inteligenței materiei sadic de inteligenți reci preciși și tăioși ca laserul vom stăpâni toate tehnicile vom fi cruzi și neînduplecați (...) noi vom fi noii stăpâni ai lumii vom plăsmui o nouă divinitate după chipul și asemănarea noastră (...) vom trăi în prezent numai în prezent fără nostalgia trecutului și grija viitorului călăuziți după normele noii rase de stăpâni reci cruzi neînduplecați calculați apoi vom răspândi noua rasă în toate galaxiile în tot universul…"
Pesimismul și scepticismul se împletesc cu un anume "optimism" ("nu s-au sfârșit marile călătorii mai sunt continente de descoperit am ajuns la capătul lumii am atins cei doi poli dar ne așteaptă spațiile interioare… lumea omului interior abia-ncepe", este lumea lui Neo din "Matrix", oare?, "începe era inteligenței materiei a oamenilor ce plăsmuiesc umanoizi"; într-un fel, citatul, unul dintre citatele din Baconsky, este bun călăuzitor: "… totuși plutim înainte… totul se-nchide prieteniile iubirile moartea", p.9), tratat și cu sarcasm și ironie, "călătoria fantastică" (titlu spre final de carte) fiind parcă sufocată de ultimele două texte (capitole), "Absență" și "Lamentatio", ultimele cuvinte din "Lamentatio" fiind și ale cărții, Pandora punându-și, cum s-ar spune, mâinile la ochi: "niciodată nu au fost condiții mai dure mai strivitoare pentru ființa umană" (pp.110-111)
Bref, între… Mozart și Verdi, ca să ne referim doar la Requiemurile celor doi, Ioan Popoiu aude și o altă muzică (a relațiilor dintre cuvinte), atât a armoniei, dar și lipsei acesteia (nu neapărat dodecafonic, atonalist)... Aproape o "Dies Irae" propune (înghițind "restul" Requiemului) în ultimă instanță (există și un poem separat, "Ziua Mâniei", la p.69), Ioan Popoiu, "odihna" fiind, de fapt, o neodihnă a consemnării Crizei umanității.
Ioan Popoiu este apocaliptic-existențialist (are și un alt volum de versuri intitulat "Sindrom apocaliptic", Aius, 2022), dar și pascalian (de două ori ne reamintește că omul este o trestie gânditoare!), motto-ul întregii cărți este din "Apocalipsa" (și mai sunt citate, chiar poemul "Requiem", are în frunte alt citat… apocaliptic): "Și li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului și nicio verdeață și niciun copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor."
Rechizitoriul este cumplit, poetul dă exemple: "nimeni nu ne mai poate salva civilizația contemporană precum cetățile antice Troia Cartagena Palmyra e sfârșită pentru că nu mai are voința să lupte nu mai crede în victorie (...) aceasta este tragedia nu mai vrem nimic nicio salvare vrem să ne stingem așa încet ca o lampă care mai pâlpâie înainte de a se stinge definitiv…" (p.8)
Desigur, este un fel de "roman nou" (ca să facem legătura cu începutul articolului), în care avem personaje secundare pe Cato, Cicero, Hamlet (care tinde să devină măcar o referință principală, Danemarca Putredă fiind aproape lumea întreagă, cu tot cu neomarxiști sau tineri de dreapta, pp.40-41, 47), Horatio, Goethe, Schiller, Cervantes invocați ca un fel de salvatori (numai ei "ne-ar putea învăța adevărul secretul adevăratei existențe ale regenerării umane numai Spiritul poate schimba ceva aduce o Renovatio într-o lume aflată în post-istorie" (p.12)
Precum se observă, sunt și considerații care țin de o anume filosofie a culturii și civilizațiilor, în "O altă existență" se scrie și despre "literatură poezie inovație avangardă", (re)apare optimismul (fals?, tratat cu ironia menționată? kantian: "unde duc cuvintele filosofului din Konigsberg", p.15): "aceasta va fi noua poezie dincolo de metalitatea primară/ vom accede la noua lume ordine spirituală creativă umană/ întârzierea în vechile tipare în metalul arhaic ne-a dus/ la neputință și eșec la blocarea imaginației încremenirea în proiect/ izvoarele ființei au fost secate/ aceasta e tragedia omul să fie revivificat pentru a renaște…" (p.14)
Poetul nostru, poate prea puțin cunoscut, meditează și asupra… Filosofiei istoriei, un capitol însemnat fiind rezervat Eroilor și absenței lor, nostalgiei după noblețea acestora (preferați, cum spuneam, Hamlet, dar și Don Quijote!), eroul-poet fiind Idealul, cum se observă într-una din artele poetice, poemul "Tăcerea lui Dumnezeu".
***
Aproape concluzionând (deși nu-mi plac concluziile, în general), după o relectură a cărții (pe coperta I nu întâmplător "odihnindu-se" un Orfeu, trubadur obosit, de Giorgio de Chirico), Adevărul și Luciditatea sunt axele pe care este construit tot eșafodajul, ca un fel de redută împotriva Răului… Iisus Hristos spunea: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața", eul liric al cărții intră și într-un fel de dialog cu un Profet misterios (p.58 - sau ascultarea "ascult iarăși pe profet ce strigă/ eu sunt pământ și cenușă și-am privit în groapă/ și-am văzut oase goale și-am zis oare cine este împăratul sau ostașul…"), cartea mustind de subtilități teologice (deloc întâmplător, ținând cont de a doua facultate a poetului), pe "retragerea" Acestuia.
Bref, Ioan Popoiu rescrie oarecum "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte", evident, existențialist, într-un dialog între un romantic și un post-modernist, ca să nu spunem post-uman.
