* Glasul lui Dumnezeu *
Nu vom părăsi Betania, Casa lui Lazăr cel înviat, fără să pătrundem sensul adânc al icoanei sale care ni-l prezintă pe Lazăr ieşind din mormânt. Sfântul Evanghelist Ioan ne relatează că, vărsând o lacrimă pentru prietenul Său care era în mormânt de patru zile, mulţumind Tatălui Ceresc că L-a ascultat, Mântuitorul îl cheamă pe cel mort: „Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, şi faţa lui era înfăşurată cu marahmă.
Iisus le-a zis: «Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă»” (Ioan 11, 43-44). Strigarea „a fost necesară spre folosul ascultătorilor”, căci face din minunea învierii lui Lazăr în a patra zi, „un chip al Învierii generale a morţilor. Şi ceea ce s-a împlinit cu unul devine chip al tuturor”, ne învaţă Înalt Prea Sfinţitul Părinte Casian.
Nu reiese cui anume a zis Mântuitorul să-l dezlege pe Lazăr, însă Sfântul Chiril al Alexandriei, în Comentariul la Evanghelia după Ioan, spune că această poruncă putea fi adresată „ucenicilor, iudeilor care-L urmau sau îngerilor” din cer care Îi slujesc spre mântuirea oamenilor.
Faţă de aceste precizări, părintele Dumitru Stăniloae, într-o notă de subsol a traducerii amintitului comentariu, subliniază că oricine moare este dezlegat, „devine viu prin voinţa lui Hristos”. Însă nu e suficient doar acest fapt, ci este nevoie de dezlegarea preotului, fiindcă este învestit cu har. „Nu ajunge să fie cineva ridicat din moarte sufletească, ci trebuie să i se dea şi puterea mădularelor lui pentru a lucra cele bune”.
Cât îi priveşte pe cei cărora le-a fost adresată porunca de a-l dezlega pe Lazăr, părintele Dumitru Stăniloae spune că potrivit unei vechi tradiţii iudaice, „aceştia nu puteau fi decât Apostolii, ai căror urmaşi sunt episcopii şi preoţii”.
Icoana minunii din Sâmbăta lui Lazăr
Este definitorie această minune prin care Fiul lui Dumnezeu ne aduce în prim plan învierea lui Lazăr, care potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre, „este un simbol general al învierii de obşte”, care se petrece „în Casa ascultării” din Betania, cu câteva zile înainte de vânzarea, pătimirea, Răstignirea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei observă că deşi înviat, Lazăr iese din mormânt „încă legat şi strâns în lanţul păcatelor”; acest fapt este ilustrat în icoana învierii lui Lazăr, iar el se face viu fiindcă a ascultat „prin pocăinţă de glasul lui Dumnezeu.
Dar fiindcă nu s-a dezlegat încă de legăturile păcatului, nu poate umbla pe picioarele lui liber, nici nu poate face lucruri deosebite în mod dezlegat, având mâinile legate şi picioarele, şi picioarele ţinute în legăturile celor morţi… Are vederea acoperită de neştiinţă”, tot la fel cum şi noi avem inima împietrită de neştiinţa de Dumnezeu.
Şi numai dezlegarea de păcate care vine de la Dumnezeu prin Fiul Său cel iubit, numai atunci, Lazăr cel înviat „ajunge să fie în unire cu Iisus”.
În moartea lui Lazăr cel bolnav cu trupul, trebuie să ne revedem pe noi, cei bolnavi cu sufletul. Învierea lui Lazăr prefigurează învierea viitoare a neamului omenesc. Faţa acoperită a lui Lazăr arată „ruşinea” care acoperă sufletul nostru datorită păcatelor, păcate ce înăbuşă sufletul nostru cu lanţurile morţii, spune Sfântul Chiril al Alexandriei.
Şi e bine să înţelegem că potrivit învăţăturii Bisericii noastre despre învierea de apoi, vom fi liberi în Hristos, doar atunci când nu vom mai fi stăpâniţi de păcate. Cel care ne aduce învierea în Hristos este Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul, Cel care S-a Jertfit pentru păcatele noastre.
„Temele Învierii lui Lazăr şi ale Duminicii stâlpărilor reprezintă două aspecte complementare ale divino-umanităţii lui Iisus Hristos înainte de patima Sa, subliniază teologul Makarios Simonopetritul (în Triodul explicat). Aceste două sărbători sunt privite mai degrabă ca o singură sărbătoare desfăşurată în două zile, fiindcă au un tropar comun, iar temele unuia se regăsesc din plin în celălalt. Simbolic, ambele sunt aşezate cu şase zile înainte de Paşti”.
Învierea lui Lazăr este cea mai mare minune săvârşită, în zi de sâmbătă, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfinţii Părinţi spun că revenirea Mântuitorului în Iudeea (din Pereea) marchează începutul drumului spre Patima cea de bunăvoie. Patimă ce va începe după ce fariseii şi cărturarii Îl vor prinde, cu complicitatea lui Iuda, şi-L vor trimite la moarte.
Este însă o moarte spre Înviere, căci prin pogorârea la iad Mântuitorul va învia chiar iadul, trezind la viaţa cea veşnică pe toţi drepţii Vechiului Testament, de la Adam şi Eva, protopărinţii neamului omenesc. Observăm că Fiul lui Dumnezeu a plâns ca un om, dar a înviat ca Dumnezeu, această faptă dătătoare de viaţă demonstrându-ne încă o dată divino-umanitatea Fiului lui Dumnezeu.
Lazarion-ul din Betania şi Larnaca
Mormântul lui Lazăr este o construcţie din piatră şi pe vremuri nu era situat la adâncimea la care este astăzi; spre el duc 27 de trepte.
În epoca bizantină, avem în vedere veacurile IV-VII, mormântul era înconjurat de un zid şi „la răsărit era o biserică cu trei naosuri, cu pardoseală în culori. Întregul ansamblu se numea „Lazarion”, astăzi localitatea numindu-se „El-Azarieh” şi provine de la numele oraşului creştin. În vremea Mântuitorului, Betania se numea (după denumirea în ivrit) „Beit-Ania” sau „Beit-Hanania” - „Casa lui Hanani”.
Lazarion-ul a rezistat şi după invazia persană din anul 614, dar şi în secolele următoare până prin veacul al XII-lea. Din cel de-al XIII-lea veac a fost părăsit şi starea aceasta de uitare a durat vreo trei veacuri. Aici, pe „mormântul prietenului lui Hristos - Lazăr”, musulmanii au ridicat o moscheie.
Astăzi, Biserica Greco-Ortodoxă are un sfânt locaş ridicat pe locul casei lui Lazăr, iar la ceva distanţă este marcat locul în care a avut loc întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi cele două surori Maria şi Marta care i-au dat vestea morţii lui Lazăr.
Tradiţia spune că după uciderea Sfântului Arhidiacon Ştefan, primul martir creştin întru Hristos - Lazăr a plecat din Betania în Cipru şi aici l-au găsit Apostolii Pavel şi Barnaba. A fost hirotonit preot de cei doi, aflaţi în a călătorie misionară.
Tradiţia spune că el a mai trăit 30 de ani. A trecut la cele veşnice în localitatea Larnaca, iar pe mormântul său a fost ridicată o biserică.
În 890, împăratul Leon cel Înţelept a mutat Sfintele sale Moaşte la Constantinopol; dar a ridicat în Larnaca Biserica „Sfântului Lazăr”. În anul 1204, cruciaţii au strămutat Sfintele Moaşte în Marsilia. În anul 1972, în urma unor lucrări de restaurare a Bisericii din Larnaca a fost descoperit un mormânt din marmură care avea o părticică din Moaştele „lui Lazăr, prietenul Mântuitorului, cel pe care l-a înviat în a patra zi”.
