În pelerinajul nostru rămânem la cea de-a opta Poartă a Ierusalimului, Poarta de Aur deschisă spre noul Ierusalim. Este veşnica invitaţie pe care Mântuitorul ne-o face cu gândul la viaţa de apoi, cu mereu aceeaşi întrebare pe care ne-o punem: care este sensul existenţei noastre în această lume?
Şi unde se duc cei care pleacă din ea? Adepţii materialismului ar spune că scopul omului este cel de înavuţire, de umplere a pântecelui şi de desfătare cu toate păcatele lumeşti. Dar ce spune Dumnezeu Tatăl, Cel care a adus la viaţă toată creaţia, cel care l-a făcut pe om din lut şi suflare de viaţă?
Cu gândul la viaţa veşnică şi cu conştiinţa împăcată că vine ceasul când trebuie să plecăm din această lume şi că atunci trebuie să fim pregătiţi de Marea trecere, Mântuitorul şi Sfinţii Părinţi spun că pământeanul trebuie să parcurgă pelerinajul prin această lume cu gândul la… moarte, la viaţa de apoi.
Şi nu e cazul, spun Sfinţii Părinţi, să privim acest moment cu încrâncenare, cu teamă şi sub teroarea „sfârşitului”. Care sfârşit înseamnă trecerea la cele veşnice şi nemuritoare.
Ca să devenim nemuritori în împărăţia lui Dumnezeu, împreună cu Sfinţii şi îngerii, aici, jos pe pământ, noi trebuie să stăm drepţi în faţa necazurilor, a ispitelor şi a bucuriilor vieţii şi cu teama morţii trupeşti; cu gândul la moarte şi la nemurirea sufletului, e nevoie să lucrăm în lumină, cu faptele luminii.
Când pierdem pe cineva drag şi suntem în faţa realităţilor trecute, prezente şi viitoare, observăm că cele de aici, de pe pământ, sunt trecătoare şi că pentru a ajunge la viaţa de apoi, omul trebuie să treacă prin moarte.
Prin moarte spre învierea sufletului, spre veşnicie, spune învăţătura Bisericii noastre Dreptmăritoare. Învăţătura Sfinţilor Părinţi spune că omul „nu e constituit doar din elemente fizico-chimice”, nu e doar trup trecător, ci este şi dor după viaţa plenară în Hristos; omul nu e numai cotidian, numai alergare continuă după deşertăciunile vieţii materiale, ci este şi eternitate.
Având această înţelepciune, cu atât mai mult, creştinul trebuie să privească moartea ca o punte spre o existenţă netrecătoare. Şi existenţa aceasta netrecătoare poate fi dobândită doar cât omul este viu, aici - pe pământ.
„Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este, iar neavând-o în minte, moarte este, ne învaţă Sfântul Antonie cel Mare. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa lui Dumnezeu”.
Deci, călătoria noastră în această lume trebuie să fie una conştientă spre moarte, deşi de cele mai multe ori trăim într-o mare inconştienţă faţă de Dumnezeu. Când nu facem binele, trebuie să avem gândul la muncile iadului; putem însă jindui la frumuseţile raiului.
O imagine a celor viitoare la Judecata de apoi o găsim în multele pilde pe care Însuşi Mântuitorul ni le arată. Dar putem lua aminte privind frumoasa şi tulburătoarea frescă „Judecata de apoi”, de pe peretele de Apus de la Mănăstirea „Voroneţ”.
Putem gusta frânturi din Rai şi aici, dar trebuie să trăim cu conştiinţa că Raiul, ca stare de lumină a sufletului şi a trupului, poate fi dobândit - adoptând în această călătorie temporară către Marea trecere - starea de trezvie a sufletului.
Cu convingerea că sănătatea sufletului asigură şi sănătatea trupului. „Dacă vieţuiţi în trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii”, ne arată Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către romani (8, 13).
Moartea este despărţirea sufletului de trup şi va fi o despărţire firească a sufletului de trupul muritor, dacă am gândit în această călătorie prin lume cu grijă faţă de suflet. Dacă am făcut faptele luminii.
Dacă am stat în comuniune cu Hristos, putem trage nădejde că ne vom întâlni cu El şi pe lumea cealaltă; dacă nu, întâlnirea va fi una în tenebrele iadului, fiindcă ce nu facem aici nu putem „recupera” dincolo…
Doar atunci când moartea este înţeleasă ca o călătorie spre împărăţia cerului, spre Rai, ca o împlinire a vieţii viitoare, abia atunci putem spune că suntem cu adevărat creştini.
Şi abia în viaţa de apoi la care ajungem prin moarte, suntem în plenitudinea vieţii cu Hristos, şi doar dacă aici am trăit în comuniune cu Dumnezeu. Aici, pe pământ, „toţi rămân în trupul supus vieţii, pentru trebuinţa luptei lor împotriva păcatului”, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae.
Din această perspectivă, moartea capătă sens, este plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, este punte între viaţa de aici şi cea viitoare.
Fiindcă percepută „ca o nimicire”, ideea morţii nu face altceva decât să transforme existenţa noastră pământească într-un infern care va continua şi după plecarea din această lume. „Creştinismul consideră că moartea este un eveniment necesar şi universal”, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae.
Dar, numai când am trăit în comuniune cu Hristos, tragem nădejde că existenţa viitoare va fi una veşnică, în lumină”. Atunci vom fi „în lumina Celui nepătruns”.
„Memento mori” - motiv de viaţă cumpătată
Cu gândul la cele viitoare, ne vine permanent în minte o întâmplare despre Marele Alexandru Macedon (spusă de Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos) despre atitudinea sa faţă de cele viitoare, deşi acest mare Împărat (între 336-323 înainte de Hristos) nu este în ceata Sfinţilor, iar setea şi dorinţa lui, în scurta-i viaţă de 33 de ani, a fost să cucerească lumea, cu orice preţ.
Şi după ce a cucerit întreaga lume - înainte de a muri a chemat la el câţiva slujitori şi le-a spus să-i facă un sicriu, cerând ca în părţile laterale să lase câte o gaură, atât cât să introducă pe acolo braţele…
Nedumeriţi, slujitorii l-au întrebat, de ce? „Ca să vadă lumea că nu iau nimic cu mine!”… Înţelegem şi de la acesta că alergarea numai după cele materiale este zadarnică, ne umple de deşertăciune, seacă sufletul nostru şi îl întunecă.
Ne-am abătut puţin de la Poarta de Aur ca să ajungem la înţelepciunea de aur a celor care au avut în trecerea prin această lume aproape totul la picioare, aproape totul şi, totuşi, nimic. Pentru că scopul în această lume, este „să te cunoască pe tine Dumnezeu”.
Fără a trăi sub teroarea sfârşitului sau în „plăceri molatice” (M. Eminescu, „Memento mori”), creştinul ştie că moartea este o poartă deschisă către o altă viaţă, este o trecere de la starea pământească la starea cerească. Dar poate fi şi o trecere în întunericul cel mai adânc, dacă facem faptele întunericului…
Călătoria de aici este o călătorie spre viaţa veşnică împlinită prin moarte, doar dacă rămânem în comuniunea şi iubirea cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a făcut om, S-a Răstignit, a trecut prin moarte ca să Învieze.
Şi cum noi „suntem botezaţi în moartea lui Hristos”, trebuie să participăm la viaţa Lui, în Biserica lui Hristos, să ne facem părtaşi la comuniunea cu Hristos. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îngropat”, spune un imn de la Taina Sfântului Botez.
Şi dacă ne Botezăm întru numele Lui, dacă trăim şi murim întru numele Lui, sufletele noastre vor şi învia întru Hristos… Doar trupul este trecător, sufletul e veşnic, devine nemuritor.
Este nemuritor, doar dacă trăim cu grijă la moarte. „Memento mori” este lait motivul de a trăi frumos, cumpătat, în lumina treimică.
