- Elena Netcu, Evliya Çelebi. Călătorul celor șapte zări, Ed. Sympoesium, Iași, 2024
Elena Netcu, scriitoare cunoscută pentru diversitatea preocupărilor sale beletristice, cronicar al Dobrogei eterne, al tuturor neamurilor care au trăit sau trăiesc pe aceste meleaguri de basm, care a scris și despre mari personalități ale istoriei care au marcat, indiscutabil, istoria Dunării de Jos, printre care Nohai sau Nogai, care chiar este numit „hanul Moldovei, Dunării de Jos și Severinului” sau sfântul derviș Sarî Saltuk Baba, se oprește de această dată la o altă personalitate a lumii turco-tătare, alt derviș care este remarcabil pentru un veac întreg și a fost întemeietor în multe domenii, Evliya Çelebi, cunoscut și sub numele de Mehmed Zilli (n. 25 martie 1611, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 1682, Cairo, Imperiul Otoman), care a fost istoric, geograf, scriitor și unul din cei mai cunoscuți călători otomani, care a străbătut timp de 40 de ani teritoriile Imperiului Otoman și regiunile vecine, lăsând o operă literară în 10 volume intitulată Cartea călătoriilor (Seyahatname), un ghid foarte util al culturii și stilului de viață din Imperiul Otoman al secolului XVII și o sursă inestimabilă de informații istorice, arheologice, etnografice și geografice.
Lui Çelebi i s-a reproșat stilul un pic exagerat de entuziast (aproape că scrie precum Swift despre călătoriile lui Gulliver!), Elena Netcu nu se sfiește să satirizeze acest stil, într-un dialog al lui Evliya cu un ienicer:
„-Scrie, Evliya, scrie, că numai tu știi să aduni toate faptele într-un caiet. Dar vezi să nu înflorești, că astea sunt adevăruri, nu povești de adormit copiii. (...) Ce tot scrii, Evliya, acolo, întrebă ienicerul, lungindu-și gâtul ca să descifreze. Parcă sunt prea multe cuvinte! Vezi că exagerezi, să nu scrii minciuni!
-Fac atmosferă, prostule! Scrisul are socoteală! (...) Este pentru posteritate! Așa se face literatură, blegule!”
Exemplu concret este legat de un episod mai dur, în care sultanul execută personal un complotist, zburându-i capul cu un buzdugan de șaizeci de kilograme, care, la Evliya devine de 100 de kilograme!
*Faptul că a ajuns și prin Dobrogea l-a „condamnat” pe Evliya Çelebi să devină subiect de roman, un roman deosebit de complex, poate cel mai sofisticat al Elenei Netcu, care, practic, tehnic, dacă vreți, a scris două cărți pe care apoi le-a unit sub același nume.
Primul volum este dedicat perioadei în care eroul s-a format, la curtea sultanului Murad al IV-lea (n. 27 iulie 1612, Constantinopol, d. 8/18 februarie 1640, Constantinopol, Imperiul Otoman), care a fost sultan din 1623 până la moartea sa. S-a format și s-a adaptat, supraviețuind (Murad este considerat de mulți istorici și chiar de scriitoarea noastră cel mai crud sultan din toate timpurile, deși scriitoarea încearcă cum să îi motiveze psihologic „nebunia”, și „împrietenindu-l” cu Evliya), la Jocurile de Putere, Puterea fiind un personaj în sine, la curtea unui sistem complicat și de jocurile din culisele Haremului. Se scrie despre „șerbetul Puterii” (cuvântul Putere apare în primul volum de aproximativ 50 de ori), nici descrierea Constantinopolului, într-o combinație inedită, nu este mai prejos decât a altor scriitori:
„Nu exista petic de pământ din falnica cetate Constantinopol în care să nu pâlpâie o lumânare, o aripă a nemiloasei morți, vânturând de atâtea ori giulgiul, acoperind cauze pierdute, iertări zadarnice, îngenunchieri umile pentru ca vreun sultan să ierte, să îngăduie. Pentru că, de când e puterea forță supremă, nici un sultan nu a renunțat de bună voie la tron. Și cum oare să renunțe? Licoarea-dulce amăruie a trufiei, a voinței de a fi cocoțat deasupra tuturor, punea stăpânire pe toate simțurile. Inima se înfășura în haina orgoliului dominator, în timp ce Măritul Sultan se amăgea cu vorbe mieroase, se înconjura de slujitori mai mult sau mai puțin credincioși. Primea cu naivitate sărutul Iudei, dar își purta coroana cu fală, triumfător. Cum oare să se supună? Voința divină urma să-l doboare într-un târziu, cu atât mai dureros cu cât puterea lui nu era decât un tunet prăbușindu-se în abis. Sultanii au avut o domnie efemeră. În urma lor se consolidează puterea sau se destramă, se respectă legile sau totul e un haos.”
Volumul al doilea este dedicat la propriu călătoriilor, titlurile unora dintre capitole fiind elocvente:
„Cu prietenii în orașul Bursa”, „Aventură la Marea Neagră”, „Trabzon și Tabriz”, „Minunile din Persia povestite de Evliya”, „Călătorind la frontiera Safavidă”, „Drumul spre Imperiul Europei”, „Expediția în Țara leșească împotriva lui Gheorghe Rakoczi”, „Învolburatele lupte în Țara Ardealului”...
*Iată și un fragment geografico-istoric ( Nu întâmplător Ed. Gibbon spunea că geografia este ochiul istoriei!):
„Am trecut prin inima Dobrogei, unde soarele este dogoritor, unde fierbe calcarul, unde stau de veghe de veacuri stânci din colonii de corali care au forme de nimfă. M-am apropiat cu emoție, așteptând ca măcar una dintre aceste forme feminine să întindă brațele spre mine. (...) Trebuie să-l amintesc din nou de Baiazid Ildîrîm, care a cucerit acest ținut fascinant, de la bulgari, vlahi și moldoveni, aducând aici tătari și cete de oșteni din Anatolia. (...) Am văzut și descris în caietele mele multe orașe și sate, mai mult sau mai puțin bogate, dar toate sunt marcate de o poveste, sunt ruinate, sunt construite, refăcute, iarăși jefuite, de câte ori padișahii vor să-și arate măreția. O astfel de cetatea a fost Kara Horman, distrusă și făcută una cu pământul.
Însă pe vremea lui Murad al IV-lea s-a reconstruit într-un loc unde Dunărea se întâlnește cu marea. În ea s-au pus toate munițiile și trei sute de oșteni care să păzească cetatea.
Orașul Babadag este orașul sufletului meu. Melek Pașa al meu mi l-a dat mie să-l supraveghez, iar eu m-am bucurat. Era darul meu această oază de răcoare, de păduri și coline însorite, atât de multe locuri sfinte. Este orașul dervișului Sari Saltuk Baba. (...) Aici sunt vreo trei mii de case și seraiuri înalte cu două caturi, geamii frumoase, douăzeci de școli și opt hanuri. Aerul și apa sunt foarte bune, umilul de mine am stat aici de mai multe ori și nu-mi venea să mai plec.”
Legată sufletește de Tulcea și de Isaccea, scriitoarea va dedica, motivat, paragrafe generoase acestor localități. Și, pentru amatorii genului, Elena Netcu nu uită nici poveștile sale de iubire, imaginate sau nu.
*Din actualul spațiu românesc, eroul nu a vizitat doar Dobrogea. În 1660 Celebi ar fi fost întâlnit în Banat, poposind la Timișoara, despre care scrie în Cartea călătoriilor că avea peste 36.000 de locuitori care locuiau în 10 suburbii din jurul cetății. Aceasta avea la rândul ei o garnizoană de 10.000 de soldați. Despre cetate Celebi scrie că avea în interiorul fortificațiilor 1200 de case, peste 400 de magazine, 4 băi publice, 7 școli, 3 restaurante și 3 ateliere de confecții. Evliya Çelebi a vizitat, de asemenea, orașele transilvănene Turda, Beiuș și Cluj.
Din unele puncte de vedere (și nu pentru că se povestesc și unele vise ale personajelor), scrierea Elenei Netcu este una a unei visătoare, a unei pacifiste. Tehnic, de multe ori ai senzația că ești într-un vis… quasi-romantic. De altfel, și sultanul Murat îi spune eroului principal că este un visător:
„Ești muezin, scriitor, visător. Mai bine să-i lăsăm să creadă că ești cu capul în nori. S-ar putea să discute probleme de stat chiar în prezența ta, crezând că tu nu pricepi. Lasă-i să creadă că ești naiv.” (I, p.159)
Aici s-ar putea deschide o discuție despre controversatul rol, inventat de scriitoare, de „spion” al lui Murat. Dar cred că mai mult ar conta faptul că, citându-l pe Akira Kurosawa „Omul este genial atunci când visează.", îi vom da dreptate.
P.S. Pentru cei interesați de subiect, trebuie să consulte sau să citească și „Călători străini despre Țările Române”, vol. 6 - Partea I, dedicată lui Evlia Celebi -, Editura Științifică, București, 1976.
