- Maria Weishaupt Sarău, "Răstignită în iubire", Editura Boem@, Galați, 2023
După volumul din anul 2020, intitulat "În sălaș de liturghie" (Editura Pax Aura Mundi, Galați), Maria Weishaupt Sarău revine cu o nouă carte de poezie, păstrându-și simpatiile lirice, amprenta creștină autentică, iubirea de locurile natale ori de adopție, sensibilitatea şi dăruirea. De altfel, titlul cărții este semnificativ, existând în cuprins chiar două poeme care "nășesc" indirect întregul volum - primul este scris în maniera folclorică, al doilea este "eminescian": "De la Garvăn la Măcin,/ Eu destinului mă-nchin,/ Drumu-i plin de mărăcini,/ Coroniță-mi fac din spini,/ Din Constanța-n lumea mare/ pe sub stele, pe sub soare,/ Să o port în păr bălai,/ Țara să rămână, Rai,/ Când în zări mă răstignesc,/ Frați, părinți de părăsesc,/ Să mă altfel regăsesc,/ Alte plaiuri și alt cer,/ oameni noi, să mă ofer/ Jertfă sufletului de mire,/ Răstiginită în iubire." (p.30) "Eminesciana" este mai încărcată de confesiune intimă, de familie: "Eu mi-am iubit mereu părinții,/ Și-i voi iubi pios mereu,/ Așa cum din icoane sfinții/ Îl preaiubesc pe Dumnezeu.// Și îmi iubesc, la fel, copiii,/ Iubirea ei mi-o-ntorc mai vie,/ visez ca-n lumea asta fiii/ Și fiicele iubiți să fie.// Așa precum voi fi iubită/ La fel pe toți vă voi iubi/ În lumea asta răstignită,/ Spre Miazănoapte, Miazăzi,// Spre Soare-Apune sau Răsare,/ Spre Nicăieri, spre Infinit,/ Vă voi iubi pe fiecare,/ CHiar dacă voi m-ați răstignit./ Așa a fost ca să scrie,/ Așa cerut-a Sfântul Mire,/ Din Garvăn ca să fiu Marie/ Eu, răstignita în iubire." (p.37)
Apropierea de folclor ne face să ne gândim la capodoperele picturii "naive", despre aceste arte scriind și când am semnalat apariția cărții "În sălaș de liturghie", dar aș adăuga și ceva despre stilul lui Henri-Julien-Félix-Rousseau zis Le Douanier (Vameşul), pictor francez post-impresionist, dedicat unei pseudo-arte naive, un tablou precum "Femeie cu o umbrelă într-o pădure exotică" amintind de Maria Weishaupt Sarău, mai ales când, cu autoironie și umor, autoarea alege, pentru coperta IV-a, următorul poem autoportret: "Eu sunt o veșnică Marie/ Zâmbind sub altă pălărie./ Am fost mereu și fi-voi încă/ Puternică precum o stâncă./ Furtuni cumplite, vijelii/ Și piedici multe, mii și mii/ Spre mine și-au pornit mânia,/ Le-am stat în față, eu, Maria,/ Luptând cu sârg, cu bucurie,/ Mereu c-o nouă pălărie./ Eram aceeași, nouă totuși,/ Cu albul preluat din lotuși,/ Cu roșul ridicat din sânge,/ Mereu la capăt voi ajunge./ Și-atunci voi asorta la ie/ o Altă nouă pălărie,/ Iar când izbânda fu deplină,/ Mi-am pus și pălăria de regină." Apropo de exotism, sunt aluzii, în afară de lotuși, și în poemele "Eu și Sfinxul", "Asfințit printre dune" ori "Cu barca pe Nil" sau "Ne poartă cămila (Dubai 2002)", ca să nu mai spunem și de o parte din albumul fotografic, nostalgic, care întregește producția editorială, în album fiind imagini și de la Capetown (cu pinguinii) sau din Thailanda. Și tot în albumul foto ne apare ca "Regină de Elveția", domnia sa fiind, pentru necunoscători, cetățean al Țării Cantoanelor, prin căsătoria cu Herr Karl, menționat în "Elvețiană 2"... Un poem cu aluzie la Austria ne convinge că și o candoare precum a Mariei din "Sunetul muzicii" își are rolul în farmecul liricii sale.
Totuși, Dobrogea, cu Garvănul ei dinogetic, are un centru de greutate aparte: "La mine-n Dobrogea răsare/ Cel mai bun și mândru Soare./ Leagănul mi-e de lumină/ Și de vis sub lună plină,/ Dunărea prin vene-mi curge,/ Pân’ la inimă parcurge/ Menadre multe, doruri mii/ Patria acolo mi-i./ Lângă munți din vremuri vechi,/ Cu cireșe la urechi,/ Coroniță-n păr din rouă,/ Apă din fântână nou,/ Și desculță-n verde pur,/ Necuprinsul împrejur,/ Și un cer cu stele mii,/ Gânduri luminând, făclii/ De aprins în ceas de Paște,/ Când și viața mea renaște,/ Tot acolo în satul meu,/ Unde stă și Dumnezeu…" (p.11 - "Tot acolo")
Când ai fost în Munții Elveției și ai Austriei și totuși gândul este la Munții hercinici ai Dobrogei, dragostea este mare, unică și eternă, fără doar și poate! Se observă și în poemul "Cum mă pândea orașul…" (p.17): "Mi-e Dobrogea mai dragă ca oricând,/ Mereu o port în inimă și-n gând./ Copilă, îi zburdam prin glod cu soare,/ Simțeam cum crește iarba sub picioare,/ Iar Dunărea îmi apărea în vis,/ Eșarfă între ceruri și abis./ La mine-n sat cuptoarele de pâine/ Coceau în tihnă ziua cea de mâine/ Și stelele cădeau în pomii din grădină/ Să-nvețe fructul drumul spre lumină./ Umblau sub Lună zâne prin pădure,/ Și Feți Frumoși veneau pe prispă să mă fure,/ Prea mică, nu știam că peste fluviu și pădure/ Pândea orașul care-o să mă fure./ La geamul lui privesc acum, bătrână,/ Cu cartea mea de versuri într-o mână/ Și cu privirea risipită-n zare,/ Spre ce-am visat în lumea asta mare…"
Apropo de posibila sinteză româno-elvețiană de care aminteam mai sus, exemplar ar fi poemul "O dobrogeancă pe cărări alpine", care este și un poate prea subtil poem de dragoste: "Elveție, mă ții tu minte,/ Sau brazii tăi m-au și uitat?/ Eu sunt la fel ca înainte,/ În inimă mi te-am păstrat./ Cu Karl al meu mulți ani frumoși/ Sub cetină de Alpi am stat,/ Cu pinii cei tăcuți și răcoroși/ Sub cerul veșnic înghețat.// Străină țară, îndrăgit meleag/ Ce greu mi-a fost din Dobrogea să vin,/ Dar eu vedeam cum omul drag/ La mine ține, la el țin./ (...) Nu voi uita primirea niciodată,/ Elveția trăiește-acum în mine// Trecut-au ani și Dunărea acum/ Mi-e iarăși casă și altar,/ Destinul m-a întors din drum,/ iubirea n-a fost înzadar…" (p.27)
Se observă cum o anume Nostalgie se strecoară în poemele Mariei Weishaupt Sarău, o poetă care își înțelege istoria culturală personală, plecând de la dragostea pentru Eminescu ("De la Nistru pân la Tisa/ Între zările albastre/ Eminescu plânsu-mi-s-a/ Tristei deveniri a noastre.// Eram copilă și-l iubeam/ Luceafăr sfânt pe cer/ La școli înalte învățam/ Menirea-mi să-i ofer// În satul drag eu profesoară/ De doine și de dor eram/ Copiilor, a câta oară?/ Pe Eminescu îl predam…" - p.60) până la luciditatea autoreceptării, fără a-și face iluzii deșarte, sperând doar cum se cuvine credinciosului sincer: "Și chiar de-ar fi să plec acum,/ Să-mi las Dunărea și satul,/ N-ar fi doar sfârșit de drum,/ Ar fi o cale spre ÎNALTUL.// O carte de-am lăsat, gând viu,/ Din lumea ce-o voi părăsi,/ Citiți-mă la ceas târziu,/ În slova ei mereu voi fi.// E doar spre inimi un răvaș,/ O rază scrisă de lumină,/ Căci am lăsat un fiu urmaș/ Și-o fată pentru ce-o să vină.// În urma mea vlăstari nepoții/ Sub soare dunărean îmi cresc,/ Pe mine ei mă duc, cu toții,/ Spre viitorul meu ceresc." Acesta este ultimul poem al cărții, "Slova mea", încheind un subcapitol al urmărilor și (ne)dumeririlor identitare pe care le-au trăit cei care au trecut prin fenomenul migrațiilor contemporane.
