„Așezăminte sufletești” - unde realul rece capătă consistenţă afectivă

„Așezăminte sufletești” - unde realul rece capătă consistenţă afectivă
Evaluaţi acest articol
(6 voturi)

Pe poeta Mioara Baciu am cunoscut-o înainte de a-i lectura învolburările lirice. Într-o vreme în care domină disprețul pentru carte, pentru creator și pentru slova scrisă în general, mi-a fost foarte greu să intru în posesia unui exemplar semnat de autoarea orașului cu plopi.

Nu știu ce bibliografie a cumulat autoarea, dar volumul Așezăminte sufletești (Editura Armonii culturale, Urechești, județul Bacău, 2023), beneficiind de o cuprinzătoare prefață semnată de prof. Adina Mitroi, chiar merită o aplecare mai insistentă și lipsită de parti-pris-uri.

Până la urmă, toate cele ce sunt și se răsfață-n lumină, caută să se statornicească într-un așezământ, dar poeta nu vizează realul, felul în care existența se pune, se opune și se compune, ci se interesează de felul cum se resoarbe în subiect, în structurile interioare  pentru a se impregna de omenesc, de căldură umană, în vederea aducerii lui în registrul liric și al comunicării  publice. Asumat subiectiv, în condiții de trăirea nemijlocită, realul rece și indigest capătă consistență afectivă, pasională, temperamentală și, bineînțeles, legitimitate estetică. De asta nici nu ne miră că, în loc să privilegieze o ontologie anume, preferă subiecte, stări de spirit, sensibilități, cărora le conferă demnitate lirică, și dreptul de a figura în portativul poetic.

Două sunt motivele la care poeta revine adesea și pe care le irizează evocator și cu o sensibilitate nereprimată: iubirea de mamă și prețuirea pentru Eminescu. Poeta întâmpină aniversarea mamei cu regretul de a nu-i fi mereu aproape şi cu certitudinea că ea, mama, este mereu în aşteptarea copiilor:. Chiar dacă sunt și-acum departe/ Și nu te-mbrățișez pe cât aș vrea/ Îți scriu pe-o lacrimă o sfântă carte/ În care am cuprins dragostea mea.  (La mulți ani, minunea mea)Surâzi când viața ne zâmbește/ Te întristezi dac-un necaz ne-apasă/  Te-asiguri că nimic nu ne lipsește/ Cu dor pribeag ne-aștepți mereu acasă (De ziua ta, mamă)

Celălalt motiv poetic deseori adus în partitură de poetă este Mihai Eminescu. Surprinzător, poeta chiar îl distribuie într-o formulă personală, nebătătorită de mulțimea poeților conectați la ceea ce a fost și a rămas Eminescu în conștiința românească. Eminescu-i România/ E tot ce avem mai sfânt/ Poartă către simfonia/ Frumuseții din cuvânt (Odă lui Eminescu).

Se-nțelege că în afara celor două pretexte amintite autoarea se arată la fel de interesată de simțământul erotic - materia primă din totdeauna a poeților - de nostalgia  încercată de toți pribegii nevoiți să-și afle un rost prin Europa și de eterna iubire necondiționată de țară.

Circulă prin părțile Bucovinei o frumoasă legendă în care se spune că starea de nostalgie la români își are obârșia în prima gură de aer absorbită de pruncul nou născut, care nu se elimină în procesul respirației, ci rămâne cuibărită în interiorul nostru și alcătuiește ceea ce numim sufletul omenesc.  Așadar, purtăm cu noi, oriunde ne duce destinul, dorul după spațiul din care am inhalat prima gură de aer, și acest dor nu se vindecă în cursul vieții, ci se statornicește sub formă de nostalgie și nu dispare decât odată cu eliminarea ei, ca ultimă suflare. Revenirea în spațiul care ne-a furnizat prima gură de aer la naștere este dorința supremă a tuturor celor ce înstrăinaţi de matca originară.

Or, poezia Mioarei Baciu confirmă această legendă, așa de convingător zămislită de înțelepciunea populară:  Nu-i așa, românași, că vi-i dor/  Românește să râdeți în prag/  S-alungați din priviri negrul nor/ Și să vă întoarceți acasă cu drag? (Gânduri despre românii din diasporă în prag de sărbători)

Felicit autoarea pentru această carte și aștept viitoarele confirmări.

Citit 1049 ori Ultima modificare Duminică, 27 Octombrie 2024 10:37

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.