Un dar de suflet, după Bobotează…

Un dar de suflet, după Bobotează…
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Virgil Nistru Țigănuș, Scriind pe ape…, Ed. Muzeului de Istorie Galați, 2023

De-abia au trecut sărbătorile şi parcă nimic nu este mai nimerit decât o carte de poezie precum a maestrului Virgil Nistru Țigănuș, pornit/învățând să înainteze pe valuri, cât se poate, să mai salveze pe o (altă) arcă, într-o altă „Miraculoasă călătorie” (consistenta antologie de autor din 2016 purta acest titlu, mai exact „Miraculoasa călătorie”; un vers din „Numai Cuvântul…”,p.13 din prezentul volum, la care ne referim acum, este „Tu pregătește-ți luntrea de plecare…”) „sacrul omenesc”, dacă ne este îngăduită sintagma, cu tot ce avem mai bun și frumos în noi, punctul de plecare fiind un vers (moto) din Psalmul 45: „Avânturile râului înveselesc cetatea lui Dumnezeu…”

Un psalm care ar trebui să fie mai cunoscut, și poate și ansamblul cărții va fi mai bine „trăit”, dacă l-am (re)cunoaște, prin prea plina sa actualitate.

Aproape „călugăr alb”, poetul se întoarce interogativ la acel scrib fascinant, alter ego aproximativ, pe care l-am mai întâlnit și în alte volume sau poeme ale domniei sale, dacă nu ne înșeală memoria. Este prietenul liric pe care ni-l propune, cu delicatețe, pe lângă Marele Prieten, ca să nu spunem adevărații prieteni ai Treimii Sfinte, la care adăugăm pe Sfânta Fecioară Maria, pe îngeri, de la cel mai important până la cel „mai personal”, pe sfinți și pe toți cei ai Lumii Luminii, ai Dragostei mai presus de orice dragoste…

Cu delicatețe recomandă Virgil Nistru Țigănuș, dar și cu discreție, aproape cu… tăcere, Apele Spiritului: „Această apă-i copleșită de tăcere/ ca un pustiu - de nopțile barbare// Mai știi că viața-nseamnă așteptare/ iar așteptarea-i timp de priveghere?// uitat pe-un țărm, iubirea nu-i departe -/ ai unda-i calmă, binecuvântată…// Ești scribul care-a scris pe ape-odată/ că suferința-i viață, nu e moarte?” (p.9)

Apei „din ceruri, nobila ei viață/ izvor curat în sfânta Dimineață”, apă „troienită de tăceri”, p.25, i se adaugă, complementar, cum Istoriei Mari i se „potrivesc” și istoriile mici, apa Nistrului, ca râu exemplar pentru ființa unui neam: „La streașina Nistrului m-au întrebat/ de ce în adâncuri se-aud rugăciuni/ când ruga de noapte s-a terminat?...// (Cu stârcii cei negri pluteau și lăstunii…)// N-am uitat cuvintele din Necuprins/ Aveau aripi de ceară puse în Cruce/ Închinarea de noapte răsăritul aduce…// (Aveam brațul rănit peste ape întins…)” (p.10), poetul, bachelardian, apelând mereu la ape: „apa binecuvântată” (p.11), „Deasupra apei freamătă Lumină” (p.15), Fluiditatea, cuantic vorbind, fiind urmărită blând în jocul de-a materie-energie, indiferent de izvorul lichidelor: „Din lacrimi oarbe am strâns sfântă comoară…” Sau, trimițând iarăși către Tăcerea Discreției sfinte: „Foșnesc în tine valuri de tăcere/ nimeni să-ți știe noaptea îndurată/ între un zori de zi și niciodată…/ În verbe vechi e-un zvon de Înviere” (p.18), Apa fiind prezentă, invocată, chiar și când lipsește în cuvântul poemului: „Trudit de ești, popasul se amână:/ ai timp să schimbi pustia-ntr-o grădină…”, Schimbarea (la Față) neputând fi posibilă fără apele Duhului…

Dialogul Imagine-Cuvânt este evident în acest volum-diademă, și prin contribuția ilustrațiilor (și a copertei) lui Horia Țigănuș, dar mai ales este importantă chemarea la dialog, și printr-un poem precum cel dedicat poetei monahii Teodosia (Zorica Lațcu, pentru o istorie anume):

„Parc-un zugrav a pus pe pânză ape/ privești în gol și golu-i mai aproape// Ramuri din rai stau să îmbobocească/ Grădina e în slavă pustnicească// Ce-a fost de plâns - în lacrimi se întoarce/ și zâna Poeziei n-a contenit a toarce/ Se-aud tăceri, pogorământ și har/ pentru poet „tărâmul celălalt” e un dar// Par-un zugrav a pus pe pânză ape…// Zorica cheamă Cerul mai aproape/în Duh cu luminate ierurgii/ din vremea când eram cu toți copii…” (p.22)

De la Nistru la Iordan n-ar fi decât o plângere de nori („Un scrib a tălmăcit ce plângeau norii/ Scriind pe-o apă lină de tăcere/ în noima unui ceas de priveghere…”, p.25): „S-ajung n-am fost vrednic la Iordan, la izvor/ - mi-am ales o cale însingurată - / nădejde-am avut că odată și-odată/ un val din adâncuri va-nflori într-un nor…// Azi, apa minunilor s-a revărsat/ peste ruguri de jertfă și de durere…/ spre cele de sus ne rugăm în tăcere/ căci crinii nădejdilor nu s-au uscat…” (p.24)

Bref, poetul ne dăruiește credința sa. „Comoara” poate fi și numai un strop de apă (p.26), „apele sfinte” pot fi și râuri de ceară, plecând tot de la un strop: „Crucea din gând mai știe ca să-ți spună/ când închinarea poate să înceapă// De porți icoana Sfintei Pătimiri,/ un semn dintr-o Lumină necreată,/ desăvârșire într-un strop de ceară -/ O-nrourată Pace azi coboară/ peste grădina harfelor de piatră/ pe-un munte de Calvar în trandafiri…” (p.26)

Lacrimi, picături, „fire” de rouă, „râu de floare”, „ostrov de cleștar”, „izvoarele vii”, „mir vărsat” ș.a.m.d., toate acestea iconesc în cuvânt omul mic și Omul mare, „cei însetați”, gata de pribegii pe corăbii: „Cu toții plutim către-o-nserare” (p.33)...

Iar pe drumul cel fără de pulbere, apa ni se va părea sau nu că ar fi chiar de foc, ca în poemul „Dar într-o zi…” (p.32)

Desigur, poetul este psalmic, orice text este o rugăciune în felul ei, cântată sau nu, Frumusețea Făgăduințelor înmărmurindu-ne ca într-un vis de-al lui Michelangelo:

„O rugă de aer mi-a mai rămas/ pe giulgiul țesut din curate rostiri/ (fărâme din Imnele Bunei Vestiri)/ ce se-ascultă în al nouălea ceas// Doamne, nu mă sfârșeam de-ai fi venit// Acum numai apele mă priveghează/ un stârc ostenit peste vremuri s-așază/ și tace-n povestea în care-am trăit…” (p.36), Îndoiala fiind doar ca un gângurit de nou născut, iar nu ca un strigăt al lui Toma! Sau se văd/ strigă șoptit ca printr-un voal al lui Clement Alexandrinul, citat, tot ca moto, la începutul poemului „Ca fructele care se văd prin apă…”: „De ce-mpietrește frigu-aceste unde?/ Ce chip din slăvi în valuri se ascunde?/ Ce Anotimp e pregătit să-nceapă?/ Ce-s fructele care se văd prin apă?”

Aproape într-o altă ordine de idei, psalmii lui Virgil Nistru Țigănuș, poet nepereche și el, sunt Iertare și… iertare, acordare, dar și cerere, binecuvântare, dar și „plângeri și jertfe bogdane”, poemul intitulat astfel nesfârșindu-se astfel, din unele puncte de vedere poetul fiind un fel de Nietzsche în răspăr (stilistic, apropo și de neantul înlocuit mai sus de „gol”, iar mai departe, mai jos, de „adânc”):

„Mirul vărsat de jertfă-n primăvară/ Mireasma lui - absență - atrăgătoare/ N-am ostenit voind să scriu pe ape/ ca să adun adâncul mai aproape…”

„Așa grăit-a” Nistrul nostru, să ne bucurăm de botezul cuvintelor sale:

„E-un clopot la o trecere de apă/ Sau e-o chemare-n hotarul din văzduh/ Când se sfârșește tot ce va să-nceapă/ Lumina izvorând din Sfântul Duh?// Izvoare noi brodează crini pe prund/ sau poate-un verb gândit de un monah/ veghind singurătățile ce-ascund/ șipotul trist al fugilor lui Bach…” (p.41)

Și fie să creadă (să credem!) și că speranța i s-a împlinit:

„Am sperat să aduc iubirea aici, mai aproape/ plânse icoane plutesc peste ape…” (p.89)!!!

Galerie de imagini

Citit 1107 ori Ultima modificare Luni, 13 Ianuarie 2025 21:38

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro