Compoziția statuară „Sărutul” a fost concepută ca replică la sculptura cu același titlu a maestrului Auguste Rodin.
Prima variantă datează din 1907, iar o alta, din 1910, servește ca piatră funerară în Cimitirul "Montparnasse" din Paris, la mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rașevki, care, îndrăgostită fără speranțe de un medic român, s-a sinucis la 23 de ani. La disperarea unui prieten, prin intermediul căruia primise comanda, fiindcă lucrarea nu semăna cu „Sărutul” lui Rodin, Brâncuși i-a replicat acestuia: „Sărutul” lui Rodin e ceva obișnuit. Doi oameni goi care se sărută neîndemânatic, numind aceasta pasiune. Ai putea vedea ceva mai banal pe o piatră de mormânt? Nu este genul de dragoste pe care amicul tău ar admira-o. El vrea ceva care să sublinieze eternitatea dragostei”.
Versiuni ale lucrării se găsesc la Muzeul de Artă Națională Modernă din Paris, la Muzeul de Artă din Philadelphia, la Nasher Sculpture Center din Dallas, în colecții private din străinătate. Motivul apare și pe arhitrava „Porții sărutului” de la Târgu-Jiu.
„Sărutul” din fotografia alăturată este cel din colecția Muzeului de Artă din Craiova și este considerat rima din acest ciclu. Este prima din celebrul ciclu axat pe tema iubirii, la care Brâncuși a lucrat 40 de ani. Este realizat din piatră de Marna, având dimensiunile 27,9 x 26 x 21,6 cm. Sculptura este clasată în patrimoniul cultural național în categoria juridică Tezaur.
„Despre toate perechile de oameni care s-au iubit”
Cuplul care se desprinde din blocul monolitic are contururile cioplite brut, primitiv, are o tratare arhaizantă, brațele înlănțuite sunt alungite, contopirea merge până la strivirea fizionomiei. Dacă lucrarea lui Rodin înfățișează tot un bărbat și o femeie îmbrățișați, caracterizați printr-un senzualism evident, prin accentuarea carnalului, Brâncuși se apropie mai mult de latura filozofică a temei, fără să neglijeze expresivitatea plastică a cuplului sau ritmica elementelor compoziționale. Cele două personaje afrontate sunt redate într-o formă geometrică, contururile lor abia se desprind din blocul monolitic tăiat de o mediană de sus până jos, iar lungirea exagerată a palmelor și împreunarea lor (varianta din Cimitirul "Montparnasse") dau senzația prezenței a două aripi gata să-i facă pe cei doi îndrăgostiți să-și ia zborul.
„Lucrând de obicei îndelung la această sculptură, mi-am dat seama cât de îndepărtată poate fi oglindirea formelor exterioare a doi oameni de adevărul esențial. Ce străine sunt statuile acestea față de marele eveniment al nașterii, față de bucuria și tragedia oamenilor. Ele nu reflectă mai nimic din măreția vieții și a morții. Am vrut să fac de fapt un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, ci despre toate perechile de oameni care s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit. Pentru că fiecare lucrare a mea este generată de un asemenea simțământ lăuntric”, mărturisea Brâncuși, în 1956.
Scriitorul Alexandru Vlahuță, venind în contact cu lucrarea lui Brâncuși la expoziția din 1910 a Tinerimii artistice, a remarcat „simplitatea voită” și acel „ceva misterios” al „Sărutului”, văzând în îmbrățișarea celor doi îndrăgostiți „o îmbrățișare dincolo de moarte, în lumea cea fără de timp, îmbrățișarea pentru veșnicie a două îngânări de făpturi omenești, ceva ca o șoaptă nedeslușită ce vine, parcă, dintr-o poveste”.
Conținut și spirit de inspiraţie folclorică
Criticul de artă Petru Comarnescu îi găsește motivului filiații în folclorul românesc în legenda arborilor îmbrățișați, la poporul nostru practicându-se un străvechi obicei ca, pe mormintele celor care s-au iubit mult, rudele supraviețuitoare să planteze doi arbori alipiți cu crengile înlănțuite.
V. G. Paleolog vorbește despre un alt motiv din folclorul nostru, acela al împreunării păsărilor „în dragoste”, motiv întâlnit pe coada lingurilor făcute de rudari. Brâncuși, scrie V. G. Paleolog, îi conferă motivului „o condiție superioară de demnitate, de artă. El a exclus cutremurarea ticluită și vinovată a carnalului îmbietor ca răsunet al pătimașelor porniri dinăuntru, pentru ca să înalțe iubirea la acel nivel superior al împreunărilor curate, telurice, de dăruire reciprocă”.
Chiar dacă forma de bloc paralelipipedic poate fi considerată „constructivistă, chiar cubistă în sens arhitectural” (Petru Comarnescu), conținutul și spiritul sculpturii sunt vădit folclorice. Ea „nu corespunde, așa cum sublinia însuși Brâncuși, unei anumite perioade, ci aparține eternității”, fiind un simbol elocvent al dragostei profunde, sentiment mai puternic decât moartea.
„Lucrarea „Sărutul” este din toate punctele de vedere o declarație de independență față de Rodin”, remarca sculptorul și criticul de artă american Sidney Geist.
Sculptura este a doua în care artistul a folosit tehnica „tăieturii directe”, prima dintr-un ciclu axat pe o temă pe care Brâncuși o va relua sub diferite forme până în 1940. Ea este considerată în istoria artei drept prima sculptură modernă a secolului al XX-lea, care marchează ruptura radicală cu tradiția academică și influența impresionismului lui Auguste Rodin, inaugurând o nouă epocă în sculptură.
