Slab selectivă, seria biruitoare a secularizării se arată nerăbdătoare să-şi acrediteze (în oglindă!) feluritele ei izbânzii; le aflaţi negreşit pe reţelele de socializare. Multora le lipseşte exerciţiul complet al anamnezei. S-au confecţionat însă în regim preferenţial "promoţii" (într-adevăr ieftine) cu multicolori purtători de togă, gata să dea în clocotul "ştiinţei-ecou", cum gângurea mai ieri o oficialitate buimacă.
Pentru aceşti poligloţi cu multe cartonaşe şi carte puţină, Mihai Eminescu rămâne "luceafărul de sus" şi de demult. Şi de aceea el continuă să tacă "în manta singurătăţii". Le este greu să explice de ce opera lui Eminescu susţine zidurile Academiilor din Bucureşti şi Basarabia, de ce ea a salvat în mai multe rânduri viaţa limbii române. În manuale din ce în ce mai… colective, numele poetului apare în contexte pestriţe; dispare însă din simbolistica Olimpiadei de Română! De vreo două ori pe an, portretul din studenţie este proiectat precum o reclamă luminoasă. Clarvăzători de colecţie TV continuă să caute "pete multe, răutăţi şi mici scandale", nu "lumina ce în lume (a) revărsat-o". Aceea, bâiguie ei, s-a pierdut.
"Totul e invers" constata, inspirat de mituri, Marin Sorescu. Mihai Eminescu vine către prezent împreună cu împlinirile artei cuvântului (lirică, epică, dramaturgie, jurnalism militant). El reprezintă o parte a efigiei acestui neam creştin, bătrân în istorie, prietenos cu măsură, îndeajuns de frumos la minte şi la chip, dar mult-îndărătnic. Către prezent, de fapt - către speranţă, călătoresc valori milenare: apărarea vieţii şi a credinţei, respectul pentru armonie, pentru împlinirile materiale. Ce ar fi însemnat să păstrăm doar cornul Inorogului lui Cantemir, câteva măsuri din "Preludiul la unison" al lui Enescu, sau numai un capitol (indiferent care) din romanele lui Camil Petrescu? Nişte "zburaţi de minte" au ciuntit "Pieta", au speculat (pe suport de hârtie şi de celuloid) un pre-text pseudocreştin sau, ca să ne întoarcem acasă, au fărâmat, în reprize de forţă, un braţ al Spiritului eminescian. Imaginaţi-vă că, în locul soclului de marmură, s-ar fi aflat marmoreene ramuri de trestie, regale flori albastre… Nişte gospodari locali albiseră într-o vreme statuia cu vopsea pentru mobilă de bucătărie. Un tânăr scriitor a avut curajul să ceară: "Pe Eminescu să-l purtăm pe braţe". Puţini l-au înţeles.
Când Miron Costin, cronicarul lui Vasile Lupu (executat "fără judeţ" la cererea unui analfabet) folosise sintagma "subt vremi" o raporta la un referent atemporal: "bietul om" (cel care nu trebuie să se mire de nimic). În 1879, în plină vârstă a desăvârşirii, Mihai Eminescu se înconjurase de umbre "de ceară": de ce s-a "desfrunzit a visurilor vară"? Această viaţă e "în asfinţire"? Cine ascultă "a naturii sfântă limbă"? E întristător "de-a nu afla nimic în vecinic mers"? Visul pentru Absolut e purtat "în fiece gândire"?
De multe ori "înţelepciunea" poartă "aripi de ceară". Sunt cu totul altfel decât cele al lui Icar; mai bat "din vreme-n vreme" într-o poezie postumă* ce a inspirat aceste umile însemnări. Nu departe de Nordul obârşiilor inocenţei, întreaga lucrare a Poetului Naţional Mihai Eminescu îşi apropie un crâmpei din Lumina Nevăzută: "O-nţelepciune, ai aripi de ceară…/Şi totuşi eu în ceruri te ridic…"
VIRGIL NISTRU ŢIGĂNUŞ
* "O-nţelepciune, ai aripi de ceară…" în vol. M. Eminescu, Poezii, II, Ediţie critică de D. Murăraş, Ed. Minerva, 1982, p. 236 (mss. 2261, 2255)
