Acasă la academicianul Dimitrie Vatamaniuc / Lumini şi umbre în relaţia Eminescu-Maiorescu

Acasă la academicianul Dimitrie Vatamaniuc / Lumini şi umbre în relaţia Eminescu-Maiorescu
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

* „Titu Maiorescu şi-a însuşit manuscrisele lui Eminescu”...

În linii foarte mari, în ultimele ediţii ale suplimentului VL - „Week-end Magazin” - am reţinut unele aspecte despre activitatea lui Mihai Eminescu la ziarul „Timpul”. Am adus în atenţie „cestiunea israelită”, problemă care a dat bătăi de cap nu numai contemporanilor lui Eminescu, dar şi editorilor dinainte de anii 1990. Am relatat concepţia social-politică a Marelui Gazetar Român despre „Statul natural”, iar tangenţial am reţinut câte ceva despre ideile de bază la Eminescu, cele care vizează neamestecul străin în treburile interne ale Statului Român din partea altor state sau grupuri de interese.

Începând de astăzi vom relata despre luminile şi umbrele, în relaţia dintre Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu, precum şi despre prietenia dintre Eminescu şi alţi scriitori ai vremii. Pe măsură ce vom creiona conjunctura socio-politică din a doua parte a veacului al XIX-lea, vom aduce în prim-plan împrejurările care au concurat la moartea lui Mihai Eminescu. Pe fondul unor nelămuriri legate de cauzele care au determinat moartea „Poetului nepereche”, am cerut academicianului Dimitrie Vatamaniuc lămuriri legate de ultima parte a vieţii lui Eminescu. E vorba de perioada dintre 1883 şi 1889, ani în care - prin concursul unor contemporani - Eminescu a fost internat şi tratat abuziv, fiind diagnosticat cu un diagnostic imaginar - cel „de „nebun”. Cercertările din ultimii ani dovedesc că „nebunia” Poetului Nepereche a fost confecţionată de prima soţie a lui Ioan Slavici care a beneficiat de complicitatea lui Maiorescu şi de un „tratament” inadecvat, la clinica  doctorului Şuţu.  Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, pe marginea cercetărilor de peste patru decenii spune că Eminescu a murit de inimă...        

 

- Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă rugăm să ne spuneţi cum l-aţi perceput pe Mihai Eminescu în relaţia cu Titu Maiorescu?

- În primul rând trebuie să ne raportăm la relaţia dintre cei doi aşezându-o în contextul vremii. Maiorescu a avut concepţia că „statuia”  unei personalităţi este mai bine pusă în lumină dacă este înconjurată de alte statui, spre deosebire de astăzi când fiecare cercetător - poetaş sau scriitor - se consideră că poate fi mare, dacă-i pustiu în jurul lui!... Aceasta era concepţia lui Titu Maiorescu şi eu asta vă spun…  La acea vreme, Maiorescu a adunat în jurul lui pe scriitorul Ioan Slavici, pe Mihai Eminescu (care a ajuns la ziarul „Timpul” în octombrie 1877), pe Ion Luca Caragiale şi alţii de mai mică importanţă, dar care au fost în jurul lui „statui” mai mari, „statui” mai mici. În acest context, Maiorescu joacă un rol esenţial în viaţa lui Eminescu şi din această perspectivă suntem în următoarea situaţie - viaţa lui Mihai Eminescu durează din 15 ianuarie 1850 şi până în 15 iunie 1889; atâta este viaţa lui Eminescu.

 

- Trebuie să ai vocaţia geniului ca în timp realativ mic să laşi în urma ta semne nemuritoare... Cine sunt apropiaţii lui Eminescu care ne dau relaţii pertinente despre el? 

- Fizic, Eminescu nu mai este printre noi, dar - dincolo de opera sa - „Luceafărul Poeziei Româneşti” este printre noi prin contemporanii lui. Unul dintre contemporanii lui este Titu Maiorescu care l-a avut în preajma lui, l-a susţinut la studii,  bineînţeles - până la un punct. Deci, Maiorescu este acela care, într-o primă ipostază, l-a susţinut pe Eminescu. Tot Maiorescu a preluat manuscrisele lui Eminescu...

 

- Şi le-a ţinut la el din 1889 şi până la începutul următorului veac...

- Le-a păstrat până în anul 1902. Aici vreau să vă spun că Maiorescu s-a făcut vinovat că şi-a însuşit manuscrisele lui Eminescu. Şi Matei, fratele lui Eminescu, avea dreptate să reclame manuscrisele, dar Maiorescu era om politic şi pe deasupra era şi avocat…

 

- Înţelegem că Maiorescu era un om politic, un om influent cu diverse interese politice şi cu un tată care fusese (la Viena) în slujba Imperiului Austro-Ungar…

- Maiorescu ştia foarte bine să se pună la adăpost şi în momentul în care a donat manuscrisele la Academia Română a spus că aceste manuscrise „i-au fost donate lui de Eminescu, în diferite timpuri”. Dar nu există nici un document în această privinţă, deşi avem un argument decisiv…   Şi noi astăzi închidem ochii pentru acest abuz de proprietate şi spunem că Maiorescu are marele merit de a fi păstrat această imensă moştenire. Pe de altă parte, dacă manuscrisele ar fi intrat pe mâna lui Matei, fratele lui Eminescu, nu se ştie ce se alegea cu ele. Deci, Maiorescu are meritul de a avea în jurul lui pe Eminescu printre ”Statuile” cu care s-a înconjurat. Maiorescu are meritul de a fi păstrat şi donat şi mai are meritul de a fi elaborat prima ediţie a poeziilor lui Eminescu.

 

- Se vindea bine Eminescu la acea vreme?

- Din 1884 şi până în 1913, „Poeziile” lui Eminescu s-au tipărit în unsprezece ediţii, cu unele completări de la un an la altul. Este ediţia din cultura română cu cea mai mare longevitate şi care stă la baza tuturor textelor care s-au produs în germană, dar şi în alte limbi în această perioadă. Deci, iată încă un merit important al lui Maiorescu, dar între aceste merite care aduc aceste contribuţii esenţiale sunt şi umbre... (va urma)

 

Cartea faptelor petrecute

„Paralogismele nu întunecă înţelesul”

În contextul presiunilor străine de recunoaştere (în 1877) a Independenţei Statului Român, Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850-15 iunie 1889) este cel care îşi pune „în cap” Guvernul lui Bismarck, guvern care declară sus şi tare - pe la sfârşitul anului 1879 -  că va rupe relaţiile cu Statul Român dacă nu respectă condiţiile impuse prin Tratatul de la Berlin (1878). Din postura gazetarului la Ziarul „Timpul”, cotidian al Partidului Conservator, Eminescu demască pretenţiile „oneroase” ale Germaniei impuse Provinciilor dunărene după Congresul de la Berlin din 1878, fără drept de apel. Marea putere ne cerea modificarea Constituţiei (Articolul 7) şi „încetăţenirea în masă” a evreilor persecutaţi în Rusia, Polonia şi Germania şi trimişi la noi. Tot Eminescu este cel care  demască afacerile vremii, între acestea - „afacerea Stroussberg”, de răscumpărare a Căilor Ferate Române de la nemţi, investiţie care se făcuseră cu capital străin. Eminescu subliniază relaţiile oneroase impuse de nemţi Statului Român şi spune despre concesionarea Căilor Ferate Române că „sunt un bun bacşiş acţionarilor de la Berlin”. Este în atenţia Gazetarului şi „afacerea Warszawski”, unde Eminescu denunţă „afacerea rechiziţiilor pentru armată”.

Problema relatărilor despre înstrăinarea pe nedrept a Basarabiei - luată cu japca de Rusia, care deveniseră după Războiul de Independenţă (1877) „mandatarul Europei” - a fost un alt subiect care într-o ţară guvernată de oameni cu vederi prea mici pentru idealuri atât de mari - „i-a adus” Gazetarului mulţi duşmani...

Şi pe cât i-a arătat cu degetul pe politicienii de rea credinţă - de pildă, pe C.A. Rosetti care critica ostaşii români că mai aveau de cucerit Plevna internă”, Eminescu a încurajat Armata; la „întoarcerea de cuvinte” a celor de la guvernare, Gazetarul a subliniat eroismul ostaşilor români; a  descria înfăţişarea jalnică a oştaşilor români, în momentul revenirii de pe frontul de luptă. Eminescu a plâns pe umerii soldaţilor noştri care au luptat în Războiul de Independenţă şi în acestă idee, el răspunde publicaţiei „Românul”, care aducea „certe” şi reproşuri ostaşilor români... „Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul în cartea faptelor petrecute, care va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul („Timpul”, 2 noiembrie 1877)

Între altele, în contextul frământărilor vremii, Eminescu vine în contradicţie cu concepţia politicianului Titu Maiorescu şi scrie în privinţa Transilvaniei - pe atunci provincia se afla în componenţa Austro-Ungariei  - că trebuie să revină la trupul Ţării... „Minţile raţionale spun că nu se poate lua Transilvania cu armata”, răspunde Eminescu şi astfel se desolidarizează de teza lui Maiorescu care era de părere că România trebuie să se „apropie de Imperiul Austro-Ungar”. (va urma)

 

Citit 9826 ori Ultima modificare Marți, 24 Iulie 2012 16:37

1 comentariu

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.