În discuţia din numărul trecut am deschis un subiect controversat pentru istoria culturii și spiritualităţii românești, anume acela al morţii lui Mihai Eminescu şi al atitudinii celor care l-au înconjurat pe Luceafărul Poeziei Româneşti în momentul primei internări.
Academicianul Dimitrie Vatamaniuc ne-a explicat câteva dintre aspectele care au caracterizat atitudinea lui Titu Maiorescu în relaţia sa cu Poetul şi Gazetarul Mihai Eminescu, aspecte care reies din însemnările unor personalităţi care l-au avut în preajmă pe Poet.
- Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă rugăm să ne spuneţi ce alte personalităţi ale vremii şi ale culturii noastre naţionale l-au avut în preajmă şi au lăsat mărturii despre Mihai Eminescu?
- Pe lângă Titu Maiorescu mai sunt alte câteva personalităţi care sunt importante şi care au scris despre Eminescu. Este Stefanelli care a fost coleg cu Eminescu la Şcoala de la Cernăuţi, dar şi la Viena, în vremea studenţiei… Acest Stefanelli este cel care a găsit acel poem, singurul de altfel, semnat de Eminescu şi adăugat de Perpessicius în volumul de poezii… Apoi este Veronica Micle care a avut legăturile pe care le-a avut cu Eminescu şi care ne-a lăsat corespondenţa din prima parte a relaţiei lor, publicată, şi a doua parte care a văzut lumina tiparului în ultimii ani. În această privinţă, mai avem un contemporan care ne-a lăsat mărturii şi acesta este scriitorul Ioan Slavici. Slavici are mărturii ceva mai multe despre Eminescu, fiindcă au fost prieteni apropiaţi încă din epoca studenţiei şi până la moarte; el i-a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni.
- Şi când te gândeşti că a fost idealizată prietenia dintre Eminescu şi Creangă…
- Da, toată lumea a rămas cu această prietenie exemplară în memorie însă Ion Creangă nu are foarte multe informaţii despre Eminescu… De asemenea, mai găsim informaţii în corespondenţa dintre Negruzzi cu Maiorescu şi avem informaţii privind biografia Poetului şi în arhivele şi în presa vremii. Astfel, în legătură cu viaţa lui, punând mărturiile una peste alta, putem spune că sunt puţine în raport cu opera eminesciană şi cu personalitatea sa. Punând una peste alta aceste informaţii, spunem că în legătură cu viaţa lui Mihai Eminescu, moştenirea ce o avem este foarte săracă, foarte restrânsă. Opera eminesciană e altceva şi în afara acestor mărturii ale contemporanilor lui, atâtea câte sunt, s-a creat o literatură memorialistică fantastică în care fiecare a pus tot ce a crezut…
- Informaţii „de la faţa locului”, de la întâlnirile „Junimii” ne oferă şi Vasile Pogor, unde Maiorescu este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă. Noi chiar am publicat recent acestea în pagina 18 a Suplimentului Magazin VL, sub semnătura criticului literar Vasile I. Cataramă. Pentru a sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat” Eminescu într-un mod nemeritat să mai subliniem şi câteva aspecte ce ţin de poziţia lui Eminescu de la ziarul „Timpul”, cotidian care era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziţie în toamna lui 1879.
- Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât şi pe conservatori, pe care îi acuză de complicitate în ”cestiunea evreiască”. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruţa nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă ”se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune şi chiar dacă ele erau săvârşite de adversari politici”.
- În 16 februarie 1880, Partidul Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparaţie cu a politicianului şi avocatului Maiorescu?
- Epureanu întocmeşte noul Program al partidului care viza îndeosebi rezolvarea „cestiunii evreieşti”, problemă de care Titu Maiorescu (şi P.P. Carp) se distanţează, justificându-şi atitudinea cum că ”Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte…” Din presa vremii reiese că cei doi ”stau în expectativă”, în vreme ce Th. Rosetti, dar şi Eminescu - care în calitate de redactor trebuia să editeze cotidianul ”Timpul” - se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar şi din alte surse că poziţia lui Epureanu şi a lui Eminescu veneau să clarifice poziţia Partidului Conservator în problema recunoaşterii Independenţei de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredinţează lui Eminescu conducerea cotidianului ”Timpul”, perioadă când începe cea de-a doua perioadă a activităţii lui Mihai Eminescu ca gazetar.
- Să mai adăugăm că o problemă incomodă şi lăsată de politicienii noştri în „grija” marilor puteri este cea a cedării Basarabiei care a trecut de la Austro-Ungari la Imperiul Ţarist, pe care Eminescu îl numeşte „mandatarul Europei”.
- După Războiul de Independenţă, chestiunea modificării graniţelor şi în special a cedării Basarabiei este un aspect pe care Eminescu îl atacă sistematic. Pe bază de documente, Eminescu răspunde ziarului ”Le Nord”, editat la Bruxelles, un ziar al centrului panslavist din Belgia, unde reclamă raportul nefiresc dintre statele mari cu cele mici, state care îşi dobândeau independenţa. (va urma)
Invidie şi artificialitate
Mărturii despre Titu Maiorescu
Firea întoarsă către cele pământeşti a lui Maiorescu este surprinsă şi de alţi contemporani ai săi. Deloc întâmplător, reţinem aici câteva dintre contrastele personalităţii lui Maiorescu prin însemnările lui Vasile Pogor, preluate de Vasile I. Cataramă, dar şi mărturiile altor contemporani.
Astfel, Vasile Pogor, membru important al ”Junimii”, dar şi fondator al ziarului ”Timpul”, îl surprinde pe Maiorescu în tonuri întunecate… ”Prin urmare, dacă exista animaţie în „Junimea”, ea nu se datora lui Maiorescu căruia îi plăcea un soiu de comportare occidentală. Nu participa sufleteşte la dezbaterile junimiste cu exuberanţa lui Pogor, şi chiar atunci când participa Maiorescu apărea afectat… De asemenea, I.G. Duca observă, în „Portrete şi amintiri”, artificialitatea lui Maiorescu, predominat de invidie şi egoim, constată Vasile I. Cataramă. În afară de Vasile Pogor a cărui discuţie o voi face mai târziu, Maiorescu se poartă similar şi cu Xenopol. Domnul D. Bodin, în „A.D. Xenopol şi Junimea” (apărut în „Convorbiri literare” LXX, nr. 1-5 ianuarie - mai, 1937), constată - după cum şi era - că Xenopol era şi un creator, în timp ce Maiorescu numai un îndrumător cultural. Ori „talentul lui Xenopol, spune domnul Bodin, îl stânjenea. Cu toată prudenţa şi măsura pusă de Maiorescu în acţiunile vieţii sale, el a lăsat să-i scape accente de vrajbă faţă de Xenopol”. Din rândurile domnului Bodin se ceteşte clar că, cu toată prudenţa lui, Maiorescu era stăpânit de invidie. „Acest soiu de accente se înmulţesc şi devin şi mai agresive după despărţirea lui Xenopol de Junimea, îmbrăcând câte o dată forme vulgare”. Despărţirea fusese provocată, după afirmaţiile lui Xenopol, de chestiunea rezolvării problemei evreieşti. Totuşi, Xenopol care muncise asiduu în „Junimea”, îndepărtat sistematic de Maiorescu, începuse să fie idiotizat de Maiorescu şi I. Negruzzi şi pus în circulaţie ca un om dezechilibrat mintal, doritor de câştiguri materiale şi de origine evreiască. Adăugat la cazul Pogor, este suficient exemplul pentru a determina pe omul Maiorescu în mijlocul „Junimii”. Dar o astfel de invidie, Maiorescu a pus-o şi în aprecierea operei literare. Macedonski care este un remarcabil poet este citat şi comentat printre versurile proaste ca… mostre de versificaţie. Evident, cazurile se pot înmulţi, dar ele nu interesează decât în limita unei afirmaţii netede...
Eminescu însuşi, cel mai susceptibil dintre junimişti, se simte mai bine în preajma lui Pogor, decât a lui Maiorescu...”
Vasile I. Cataramă
(preluare din Weekend Magazin)
