Ai senzaţia că vezi un spectacol într-o mare capitală a lumii şi te aştepţi să vezi, dincolo de fundal, şi publicul versat de acolo! Matei Vişniec chiar anunţa recent, într-un interviu la radiodifuziunea naţională, montarea piesei sale la Galaţi, vorbind cu căldură despre prietenul său, regizorul Radu Dinulescu, la care a găsit o dată, recunoştea, chiar şi o sursă de inspiraţie. Şi într-adevăr, spectacolul lui Dinulescu de la Galaţi merită să fie văzut! Pregătit şi pe gustul franţuzilor (mari amatori de teatru absurd, după cum îmi declara regizorul), „Trei nopţi cu Madox” va ajunge, după ce actorii vor pune la punct şi varianta în limba franceză a spectacolului, la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon. Unde acelaşi regizor primea, în 2007, Marele Premiu pentru spectacolul „Himnus”, o coproducţie în care au jucat actorii de la Dramaticul gălăţean! Şi, să sperăm, la acest veritabil târg de spectacole, actuala montare, cu o piesă foarte puţin jucată a celui mai jucat dramaturg român, va fi achiziţionată pentru alte festivaluri, invitată, premiată…
Lică – excelent, Petronela – uimitoare…
Trebuie spus că actorul cel mai plastic a fost acum, de departe, Vasile Dănilă, în rolul Măturătorul! Regizorul tehnic care a dat la Teatru pentru că moare fără să joace, întotdeauna la locul său în roluri de acoperire, dă acum un recital bun de prim-plan! Fără să aibă un rol principal, are şi simpatia publicului. Petronela Buda, în Clara, romantica păcătoasă frumos sărită de pe fix şi trecută prin multe, face şi ea un rol de neuitat, total diferit de lucrurile pe care le-a dat până acum! Chiar dacă şi înainte a mai avut performanţe, una chiar răsplătită cu Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal, la ultimul Festival naţional de comedie de la „Fani Tardini”… De la o vreme, Florin Toma (acum în rolul Cezar) mă convinge că ştie să joace foarte exact, dizolvat în rol. Aureliu Bâtcă, convingător, un Grubi parcă recreat într-un computer care desenează, a fost chiar greu de recunoscut: altă faţă, alte mişcări, o persoană cu totul nouă! „Oare cine joacă în rolul lui Aureliu Bâtcă?” – m-am întrebat. În Bruno, Dan Căpăţână, care a avut în aceşti ani o traictorie ascendentă, nu coboară de unde îl ştiam, fără ca să aibă însă ocazia acum să şi urce extraordinar de mult. Toţi cinci, ca nişte piese perfecte din acelaşi ceas, joacă şi se joacă de mai mare dragul!
O paradă a modei imaginare
Lui Alfred Jarry, autorul lui „Ubu Roi”, i-ar fi plăcut cum arată personajele, „îmbrăcate” de scenografa Lăcrămioara Dumitraşcu în culori bogate, cu tuşe de şarjă, ca schiţele unui Grosz (mai ales pe Clara ar fi iubit-o!). Costumele astea îţi umplu ochii!
Lumea electronică a artistului belgian Armand Richelet-Kleinberg, care a format în timp o echipă victorioasă cu regizorul spectacolului, este nelinştitoare dar şi romantică. Artificialul voit al proiecţiei de fundal, cu moara suprarealistă de pe insuliţa din ocean, vibrant, cu nori nervoşi, emoţionează. Se transformă însă la final în imagini animate, care ne poartă într-o lume sugerând suprarealismul al unui Dali (care ştia să se joace cu chiciul), fără a se ridica însă la nivelul genialului mustăcios, acel Lică Dănilă al picturii, dacă ne referim aici doar la lungimea mustăţilor. Cum însă nici mustăţile celor doi n-au fost niciodată egale, Dali fiind uriaş în domeniu, nici imaginile finalului nu mi-au dat emoţia daliană potrivită acelui final de piesă care ideatic, poetic, filosofic chiar, convinge atunci când citeşti textul. Parcă mai trebuia ceva: o surpriză vizuală, în afara surprizei demonstraţiei că suntem cu toţii şi înăuntru şi în afara noastră, regizorul punctând puţin mai cuminte, latura curioasă, paradoxală.
Sunt de remarcat sunetul şi luminile semnate, discret, de Iulian Dumitraşcu.
