Anul 2013 a fost un an plin pentru poezia gălăţeană, poate chiar un an magic… Despre unele cărţi apărute atunci am scris, pe unele abia acum apucăm să le citim… Astăzi, despre „Căruţa…” Luminiţei Mihai…
De fapt, un car de luptă cu Poezia, tras de vreo patru înaripate: unicorni, Pegas… Un car care poate fi dus, când este cazul, acolo unde se poate repara Veşnicia… Un car care se poate răsturna, din fericire, pe meleaguri gălăţene, pentru că unii au, aşa, un noroc, să se răstoarne căruţa cu ce trebuie…
În cazul miracolului literar gălăţean, cu muzele: care se pun la taclale vorbind despre poeme ghilotină, despre faptul că doar sărutările îşi vor mai aminti despre noi, despre cum aleargă fântânile lângă inimi, despre cum nu se iubesc cuvintele, „cum şoarecele roade turla bisericii”, despre cuvântul moarte care „îşi lua zborul ca un cocor”…
Revelaţiile prinse în poeme vor fi sau nu confirmate: „styxul îl trec doar poemele”, „femeile triste visează lumini”, „caii nu mor niciodată”, „mai întâi a fost vioara/ apoi pădurea” (aşa spun greierii, personaje lirice de bază în carte), „se ridică uneori din ţărână caii morţi/ să mai pască luna chioară”, ochii bărbaţilor (unora, poftim!) sunt porţi către neant, în curând nu se vor mai naşte oameni, ci direct poeţi.
Un poem precum „Inima ca o cruce” ar putea fi considerat artă poetică, ori boabă de rouă în care se oglindeşte întregul, observând vangoghian (Galbenul acela! Boala aceea de galben pur!) cum migrează grâul către o gleznă: se ţese o mitologie personală, în care mama poate termina de împletit pulover zmeului, dar fără să creadă în poveşti… Sau în care putem face cunoştinţă cu o bunică demnă de un alt veac de singurătate, purtând povara nopţilor din toate tranşeele lumii…
Dar poate mai potrivit ar fi (pentru poemele mai scurte, gen haiku sau într-un singur vers) acesta: „ca nişte ciuturi fără fântâni stăm/ şi visăm în fiecare noapte apă/ timpul ne bea pe nerăsuflate”… Deloc bucolic, în pofida referinţelor rurale, se atrage atenţia, nu chiar precum Kurt Vonnegut, că poezia este un abator sau că există un abator al poeziei (orice cameră!), prin care pot umbla fantomele tuturor gutuilor… Şi, totuşi, „numai poezia locuieşte cu adevărat cuvintele/ numai ea dă sens cercului”…
În poemele ample, cu amprentă pregnant clasică, este eseniniană: „pe noi ne iubesc caii sălbatici serghei/ şi numai pentru noi îşi culcă seara cerul/ obrazul pe poământ să-şi aibă loc/ de cântec şi de moarte pivnicerul”… Imaginea îngerilor în lanţuri care trec spre Siberia, cântând, te poate urmări; aşa cum pe scriitoare o urmăreşte un front care a lăsat multe văduve sau amintirea unei superstiţii care o făcea pe mamă să ia o mână de pământ din faţa casei şi să o presare sub perna fetei ca să-i fie visele furate de oameni, nu de îngeri…
Din ţara nimănui care este cerneala tuturor poemelor lumii, din groapa comună a paradisului, Luminiţa Mihai îşi poartă poemele precum nişte cicatrice, poate crede că a fost „blid la cina cea de taină”, poate scrie despre oraşul de provincie în care poeţii sunt trataţi cu diplome de onoare, poate aştepta veşti despre sfârşitul lumii şi să observe cum prietenii se rătăcesc în propria biografie. Nu putem fi decât fericiţi, vorba vine, ca şi cititori de poezie, pentru că un om care ştie să tacă frumos, ştie să asculte şi să dăruiască mai departe ceea ce numim atât de superficiali, neatenţi şi grăbiţi Splendoarea şi Tragedia Fiinţei…
Fericiţi „poate că nu inima noastră bate/ poate că purtăm fiecare în locul ei treizeci de arginţi// staţi liniştiţi/ la magazinul de spânzurători e închis/ cuvintele au intrat în renovare// pe trotuar un copil desenează o golgotă şi urcă…” Aşadar, parafrazând oarecum poeta care a observat că Dumnezeu a uitat pe raft toamna, dacă aţi uitat ce este poezia, puteţi încerca… să vă urcaţi într-o căruţă deloc oarecare.
