Gălăţeanul George Sorin Purcaru, professor asistent la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iaşi, şi-a inaugurat vineri expoziţia de grafică şi sculptură la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi. Merită văzută! Tânărul autor, care a expus în ţară, peste Prut şi în Elveţia, dă autografe… desenate: nu scrie dedicaţii mincinoase pentru necunoscuţi, ci desenează, dăruind astfel unicate, fiinţele sale de metal. În interiorul cărora îşi depune semnătura…
- Pentru a da - în metal ! - impresia de crochiu, deci de viteză a desenului, metalul are probabil nevoie de o întreagă tehnologie… Care este secretul?
- Eu păstrez liniile acelea de forţă ale desenului, pentru că dau viaţă lucrării… Prima oară este un desen spaţial (din sârmă - n.red.), ca acela pe care îl vedeţi în faţa muzeului. Aşa se naşte o lucrare. Apoi încep să-mi acopăr suprafeţele, să le umplu cu metal. Dar punctul de plecare este un profil. Toate liniile astea au fost sârme la început.
- Deci, înăuntrul sculpturii există o structură, un schelet care o susţine, aşa cum osul este îmbrăcat de carne? Aşa cum se construieşte blocul pe armături?
- Da, exact. Pur şi simplu vin cu tabla şi o îmbin…
- Majoritatea lucrărilor sunt parcă nişte fiinţe în mişcare. Sunt curios cum se obţine acest echilibru perfect…
- Echilibrul este susţinut de structura iniţială: atunci văd cum îmi stă spaţial lucrarea, mi-o imaginez plină sau, din contra, cu goluri. Uneori, dacă nu-mi place desenul, îl transform – e momentul în care sunt cel mai liber să schimb. Pornesc de la o anumită idee, de la o schiţă, dar nu e obligatoriu să o respect…
- De unde ideea de clopot, care dă unitate întregii expoziţii?
- Clopotul este o formă care mă pasionează. Din două motive: o dată pentru că e extraordinar de frumos în sine; al doilea motiv, pentru că te îmbie să-l atingi şi să scoţi sunete. Mie îmi place ca o lucrare să poată fi atinsă, să nu fie acea gheaţă între privitor şi obiectul de artă. Aţi văzut că le-am şi mişcat. Ideea este să fie atinse cumva, să te poţi bucura şi tactil şi din punct de vedere al sunetului. Am chiar la o lucrare un sistem de pârghii, unde se bat două clopote între ele…
- Există şi poveşti ale acestor clopote? Unele par vechi. Şi nu se repetă, nu sunt două la fel…
- Nu se repetă, pentru că eu le-am căutat, nu mai ştiu de câţi ani, prin diverse târguri. Sunt aduse de prin Elveţia, de prin Italia, de pe unde am găsit… Am o colecţie şi acasă, clopote care n-au intrat încă în lucru sau le voi păstra, pentru că îmi plac. Dar este posibil să mai merg pe direcţia aceasta.
- Sunt nişte animale vorbitoare, cu aceste clopote…
- Eu le văd ca pe nişte fiinţe umane, aşa…. Eu mă identific cu ele, chiar dacă sunt o îmbinare între om şi forme geometrice, la un moment dat…
- Par să aibă nişte metehne…
- Oamenii mei încearcă să tot zboare, dar nici eu nu reuşesc şi nici eu nu reuşesc întotdeauna.
- Ca să coborâm pe pământ, cum a fost în Elveţia ?
- Am fost mai întâi într-o expoziţie la Baden: doi sculptori şi doi pictori. A doua oară ne-au invitat acolo galeriştii şi am făcut o expoziţie de grafică. Am aici [la Muzeul gălăţean] trei lucrări pe care n-am vrut să le iau în Elveţia, pentru că nu vreau să rămână acolo. Din fericire, am şi vândut o parte dintre lucrări în Elveţia. Ei analizează însă totul din punct de vedere financiar. Am discutat cu mai mulţi – le plac lucrările, dar “e prea scump, să mai vedem şi altceva”…
- Critica a făcut comparaţii?...
- A fost la expoziţie un critic din Elveţia, care a făcut o analiză pe obiect. El punea în evidenţă caracteristicile în primul rând din punct de vedere formal, dar şi al ideilor. Era curios, ne-a întrebat, încerca să-şi facă o idee despre arta românească…
- M-a fascinat acel om-oglindă din metal…
- Vezi ce-i în tine. Aceasta a fost idea când am construit lucrarea – până la urmă reflexia asta care ne atrage, pentru că avem tendinţa de a ne privi, de fapt ne reflectă interiorul. Şi se naşte o fiinţă umană mai mare decât noi…
Explicaţii foto:
1 - Sculptorul tocmai gândeşte desenul… unui autograf
2 - O sculptură în care… te vezi!