* Gabriel Gherbăluţă - "Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit", Rovimed Publishers, Bacău, 2014
Trubadurul Gabriel Gherbăluţă, măcar în poezia sa, este mai mereu îndrăgostit… În secret sau la vedere, de parcă ar mai fi vreo diferenţă întru Poezie! Şi pentru că dragostea este o formă de nebuneală, mai raţională decât aţi putea crede, totuşi, înţelegem că „mâna stângă” este un fel de a spune cea de-a doua „mea” inimă, cel de-al doilea trup, sau, dacă vreţi, suflet, deşi religios-metafizic, poate n-ar fi bine să fim astfel dihotomici…
Cert este că Poezia fiecărui poet este o lume aparte, mai bogată sau mai săracă… Lumea lui G.Gherbăluţă are cu siguranţă un fluviu („rudă de sânge”) care desparte sau uneşte (şi întunericul de lumină, şi miezul de cojile cuvântului). Că fluviul este „tatăl Danub”, fluviu ideal, dar nu numai, pare să nu fie nici un secret pentru un poet al Galaţiului. Şi aceste ape, chiar şi de cuvinte, mai despart/unesc, platonic dacă vreţi, şi lumea ideilor de lumea noastră de carne, bucurii şi dureri.
Ideea de „tine”, de iubită-tu, leagă multe poeme, dar şi meditaţia asupra deşertăciunilor ori prea-împlinirilor fiinţei umane intervine decent ori furtunos: „mi-ar plăcea să citesc/ că Sahara a fost/ ţinutul locuit de idoli/asta da, răzbunare”…
Dacă n-ar fi decât referinţa de mai jos, şi Morţii i s-ar fi dat ceea ce este al ei: „nimic nu mai contează/ un fluviu gros sângeriu caută porţi/ de ieşire prin nări/ mirosul teiului din privirile tale/ devine tot mai puternic/ iar pescăruşii flămânzi/ tot mai agresivi/ moartea se bronzează pe cabina/ încinsă de soare a şlepului”… Pentru că, apropo la un titlu de poem („cine naiba mai dă like-uri morţii?”), îngerul morţii mai poate fascina!
Tentaţia Fugii (cu iubita secretă sau nu), a lumii noi, există, de la un poem ca „vino cu mine-n America” (p.7), via Leningrad (p.43), până la „cum nu poţi redescoperi America” (p.72)… Există o „dedublare” (titlu de poem), dar luciditatea este soră bună cu generozitatea: „cuvântul meu îl împart cu tine/ picurat la urechile unui fluviu/ ce şi-a alungat/ îngerii”… Circul şi cimitirul pot fi două bune repere ale condiţiei umane (creatoare pe ici, pe colo), dacă ne luăm după un poem precum „cuvintele au devenit gropi pentru sclavii lor”… Practicând un modernism sui generis, Gabriel Gherbăluţă mai face şi exerciţii de autocritică filosofică, observând sfinţii cuvintelor cum se scarpină dezaprobator în barbă (în „sinucidere în direct într-un poem rămas nescris”), împărţind (totuşi) singurătatea („temă” destul de des întâlnită şi ea): „omul din mine/ nu e singur/ ci împreună cu singurătatea lui”. Detaşarea aceasta care îi permite să se observe îl duce des şi „la hotarul dintre plictiseală şi moarte”, dintre deja vu şi autenticitate (din perspectiva cititorului), hotar care poate fi acelaşi meta-fluviu („ce fluviu de întuneric/ ne desparte malurile?” - p.83), încercându-se însă şi negarea acestui întuneric, într-o „reţetă compensată pentru un alt gen de fericire” (p.23).
Câteodată, chiar dacă este coşmaresc, poate fi vizionar, fluviul devenind o adevărată morgană (ca în „O altă evanghelie după IOAN”), poeme precum acesta făcând legătură cu starea religioasă (dacă mă pot exprima stângaci astfel, când orice stângă o ia razna!), stând aproximativ sub semnul acelui „cred, ajută, Doamne, necredinţei mele!” („ninge-n miez de vară/ christ închis în cub”), poetul observând aforistic undeva că „doar sfinţii încearcă să ne transforme/ în oameni”…
Pe partea întunecată (a lunii), mai că am spune că autoportretistic s-ar potrivi fragmente precum: „dragostea mea, fluture uriaş/ cu un cap de mort/ pe cuvinte/ iar eu rătăcitor ca jidovul din pildă/ într-un poem/ neterminat/ lăsat aşa/ doar pentru tine”… Părând uneori să iubească (şi Poezia) pe furiş, se poate întreba: „oare dacă te iubesc pe furiş/ mă vei acuza de viol?”
Închis (nu pentru totdeauna) de către mare în cochilii de rapane, poetul nostru va avea mereu amintiri ale dualităţii „zbor-repaus”, zburând în gând ca fraţii lebădă dintr-un poem în care se visează cu ninsori de astfel de înaripate… Şi răspunsul la întrebarea din titlu poate veni simplu: aripii stângi a îngerului păzitor!
