Ce somn!... ce minune scoboară din vis/ şi-mi bate la poartă!...
şi dorm... şi mă-ntreb: oare cine-a închis/ şi cine mă iartă
de cele păcate mai mari şi mai mici/ şi multe şi dese,
cam câte au fost şi s-au dus de aici/ atâtea mirese?
Mă duc să-i deschid şi s-o văd şi să-i cer/ sărutul din urmă...
acel care-mi şterge tristeţea din cer/ şi jalea din turmă,
fiindc-am lăsat-o acolo, atunci,/ cu câinii, departe,
aşa, fără fluier şi fără porunci,/ mâncare la moarte!...
Ş-apoi... să se suie la mine, în vis,/ frumoasă şi plină,
eternă şi goală... am suflet deschis/ să-mi facă lumină,
că-i numai-ntuneric, şi-i foarte încet,/ şi-o gheară mă scurmă!...
Ce vis! mă trezesc, şi sunt singur, şi cred/ că-i somnul din urmă!
