Traian Vasilcău: „Sfeşnic în rugăciune”, versuri, Editura „Notograf Prim”, Chişinău, 2012
Volumul de faţă dezvăluie un poet în dialog cu Lumea. Şi implicit, cu Dumnezeu, creatorul ei. Însă este un dialog sui-generis, cititorul luând act doar de replicile, uneori dure, ale autorului, nu auzim deloc, doar intuim reacţiile „interlocutorilor”. Nu ar fi prima oară când un poet se adresează Înaltului, nici măcar înverşunarea unor ziceri n-ar constitui o noutate (vezi Arghezi). Ceea ce surprinde la Traian Vasilcău (cu pseudonimul Traianus) din volumul „Sfeşnic în rugăciune” pare a fi ambiţia de a contesta pe alocuri opera Creatorului, de a se pune în gură cu Acesta. O face, totuşi, cu deferenţă, poate şi cu ceva teamă.
Relaţia dintre poezie şi rugăciune pare simbiotică, lirica include cuvinte specifice invocaţiei către Dumnezeu, dar dincolo de ele (sau folosindu-se de ele) răsună metafora aspră. Cartea se deschide cu un astfel de poem revoltat, obiectul supărării fiind agresiunea împotriva unei opere divine, vegetalul: „Cu mîinile pe piept împreunate/ Şi-o floare înlumînărită-n zori,/ Pomii cărunţi şi-mbrăţişaţi de sfori,/ Cândva învulturiţi, sunt duşi în moarte.// În candelele cerului, surpate,/ Zorii de noapte ca sentinţe curg/ Şi pomii doborîţi de-un Demiurg,/ Stingerea lor e-aplaudată-n burg,// Şi-i plîng şi n-aş mai scri’... şi nu se poate!”.
Condiţia poetului în lumea făcută de divinitate este surprinsă în „Hoţul incorigibil”: „Eu, carele-am furat povestea lumii/ Şi-o am ascuns în mine – spre-a mai fi,/ Sunt nerecunoscutul baci al humii/ Şi răstignit de psalmi mai pot trăi.// Pustiul care-am fost a înverzit,/ Curând zbucni-vor flori de sînziene,/ Şi-n mijlocul durerii ţintuit/ Bucium Mirare, Adevăr se cerne.// Ales mi-s al tăcerii poemele ce sînt/ Şi scriu c-un ram de cruce – şi nu-s decît cuvînt!” Mi-a mai atras atenţia un poem, care, de asemenea, merită citat: „Sunt două sate într-un sat,/ Mai multe burguri într-un burg./ Iaduri în tot ce-i Demiurg,/ Raiuri – în orişice păcat.// E-atîta criză de Cuvînt,/ E-nvingător orice învins/ Şi candela din noi s-a stins/ Şi-ntreb: „De sînt, cine mai sînt?”// Şi la această întrebare/ Din lut de-azur Iisus dă-n floare.” („Cîntec de cimitir”).
Câteva observaţii înainte de a desfăşura alte idei generate de carte. Materialul cărţii este cam (chiar foarte) înghesuit (peste o sută de texte în 54 de pagini!), multe poeme nu au titluri, dar se poate trece şi peste asta, se poartă în poezia modernă. O constatare plăcută, primită cu mare bucurie de iubitorii limbii române, rezidă în forţa poetului de a naşte cuvinte, prin folosirea în sensuri derivate a unor vorbe existente. Puţini autori aleg să fie şi creatori de limbă! Şi încă un element care dă valoare volumului: postfaţa este semnată de regretata profesoară, scriitoare şi traducătoare, Irina Mavrodin. Deşi sunt numeroase textele care ilustrează tema principală a cărţii, în volum se „rătăcesc” şi câteva poezii politice. De pildă, „Ultimul vis al ultimului cneaz”: „(...) Ostatici i-au redevenit cu toţii/ Şi dînsul, fericit, în zori de zi/ Visează-ntruna să-l voteze morţii,/ Dar vrea să-i guverneze pe cei vii!// Tot el, copoi cum n-a ştiut Bruxelles-ul,/ Mai are-un crez, pe care-l va urma:/ Ca Hitler, să-şi arunce-n iad castelul,/ Nevinovat fiind, Micimea Sa!/ (...) Ruşinea de-a fi comunist nu-l prinde,/ Rîde prin somn, despot analfabet,/ Şi-crucişîndu-şi mîinile pe piept/ Mai are-un gînd: cum să ne poată vinde// Ţarului prim, Rusiei răpitoare,/ Cu mare-alai, pe veci, fără recurs!/ Să revenim în gheare noi de urs,/ Profund surîzători, fără-ncetare...// ...Vis de tiran, coşmar care se gată/ Cînd nu s-a aşteptat cneazul netot,/ Şi într-o clipă, nemaiîntîmplată,/ poporul l-a-nhăţat de beregată/ Şi visu-i ţăndări i-a făcut de tot!” Evident, este un poem cu cheie, cititorul fiind liber să ghicească personajul. Oricum, deşi cartea a apărut în 2012, zicerea poetică a devenit foarte actuală.
Versurile lui Traian Vasilcău mi-au amintit de Eminescu, Minulescu, Macedonski, pe alocuri de Arghezi. Scrie aproape numai în rimă, are şi câteva texte în care distihurile trimit la poezia populară. Evident, poezia sa trebuie judecată în contextul literar de peste Prut. Nu este obligatoriu ca poeţii de acolo să-şi sincronizeze ţinuta creatoare, cu forma şi ideile din opera confraţilor din România. Nici nu trebuie catalogată în vreun fel, depreciativ în niciun caz, maniera în care doresc să-şi scrie operele. Sigur este că autorul de faţă oferă foarte multe motive de a fi admirat şi aplaudat în sens pozitiv, atenţia care i s-a acordat până acum de editurile, publicaţiile şi critica din R. Moldova şi din ţară constituind un argument în sprijinul valorii sale poetice.
Despre autor: Traian Vasilcău s-a născut în 1969, la Viişoara, Edineţ, R. Moldova, s-a şcolit la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău; este poet, eseist, traducător, libretist, textier. La finele lui 2013 opera sa număra 44 de titluri, în principal cărţi de poezie. În 2012, începuse să-şi publice o lucrare amplă, „Inscripţii pe Etern, Opere Tăcute”, în nouă volume, din care până la sfârşitul anului trecut îi apăruseră primele patru. A fost găzduit de zeci de publicaţii, inclusiv din România. Este prezent şi în paginile unor reviste gălăţene: „Antares”, „Axis Libri”, „Dunărea de Jos”, „Porto Franco”. În cei 45 de ani împliniţi în primăvară, a produs foarte mult. Este membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova şi al U.S.R. Are distincţia de „Maestru în artă”.
