(la etajul trei fără un sfert)
Cântând în baie una-două arii
din opere uitate…jucărele
aud pe sus, pe jos…minoritarii
zic-toacă pentru patrie manele!
Într-un moment de mică supărare,
calc pe săpun şi cad frumos în cadă,
iar apa face valuri, se dă mare…
dar unde-i Arhimede să mă vadă?!
E mare cada. Parc-ar fi decadă.
Înghit puţin, rămân la suprafaţă.
Nu am tubwatch la mine să mă scoată.
Ooo, evrika! Scot dopul! Sunt în viaţă!
Şi mă aşez pe marginea-ntâmplării,
în perspectiva raţiunii pure…
Vine pe kant indiferenţa mării –
logos docil şi murmur pe secure.
Manelele mă iau din gândurare.
S-apropie pereţii…Ce albastră
e altă sferă!…Parcă văd cum sare
cu tot cu baie plânsul pe fereastră.
Aş vrea măcar în cot să am durere
şi-un vierme hâtru-n silă să mă roadă,
decât s-aud, să ştiu că mi se cere
să nu mai cânt în baie niciodată!
Scot freza pe fereastra mititică.
E miezul nopţii. Nu mă uit la ceas.
Strig: jos! Strig: sus! Dar mi se face frică
şi-mi trece un always pe lângă nas!
