* Mihail Gălăţanu - Ultimul Karamazov, Ediura ALLFA, Bucureşti, 2014
Chiar înainte să încep a citi cea mai recentă carte de proză a lui Mihail Gălăţanu, tot mă întrebam de ce ne place literatura, şi, dacă ne place, de ce am vrea „să trăim” într-o carte, de pildă, chiar „Fraţii Karamazov”, că imediat după primele pagini scriitorul gălăţean îmi răspunde prin gura personajului Mihail Karamazov: "Uneori, urăsc poveştile, îmi vine de-a dreptul să le urăsc, pentru că niciuna, sau aproape niciuna, nu se termină cu bine." (p.14). Şi-atunci!? Dar parcă este vreo viaţă care se termină cu bine? Contează frumuseţea, pasiunea vieţii pe care o trăieşti, asta ca să fim şi banali (în mod voit)!
Şi frumuseţe, şi pasiune, şi demoni, şi luptă împotriva lor, găseşti la Dostoievski şi, da, găseşti şi la Gălăţanu, nu numai în acest „Ultim Karamazov”, care, atenţie, nu e decât prima parte a proiectatului roman!
V-aţi dat seama, în cel mai pur stil post-modernist, se imaginează o continuare a unui roman celebru: avem a citi (şi) un fel de jurnal, cu o altă rusoaică de neuitat din literatura noastră (să amintim doar de cea a lui Gib. I. Mihăescu, cu toată complexitatea şi ambiguitatea construcţiei... personajului), o rusoaică care s-a „întrupat-încorporat-spiritualizat” întru scriitorul nostru, în felul în care „Gruşenka trăieşte înlăuntrul lui Mitea, numai înlăuntrul lui Mitea”, unul dintre fraţii cunoscuţi, consacraţi ai lui Mihail (p.17).
Poetul nu poate muri întru prozator: sunt mici (sub)capitole care nu sunt altceva decât poeme, unele cu adevărat deosebite, concurându-le pe cele din cărţile de poezie. A se vedea „Pădurea de mesteceni” (p.22): "Gruşenka este aidoma unei păduri de mesteceni. (…) Văgăune erotice. Un copac care a căzut, în pădure, peste ceilalţi copaci (…) Te voi colinda. Te voi bate în lung şi în lat, fiecare cărăruie până te voi şti pe de rost. Fiecare drumeag forestier va fi al meu. O pădure de mesteceni este dragostea mea."
Într-un fel, Mihail Gălăţanu sugerează că fraţii Karamazov sunt contemporanii noştri! "Cu toţii suntem fraţi - nu doar eu şi ceilalţi Karamazovi!" (p.115). Dacă vreţi, este şi povestea unei "adorări"! Şi invitaţie la lectură ori re-lectură, deoarece este mai mult decât necesar ca din când în când să ni se facă dor de fratele Dostoievski, care poate s-a întrebat şi el precum personajul lui Gălăţanu, Mişa Karamazov: "Eu sunt modern? Ori sunt străvechi? Sunt arhetipal? Sunt strămoşul, propriul meu strămoş?" (p.57)
Oricum, acest prim volum este o provocare literară la cel mai înalt nivel, o introducere la ceea ce ar trebui să fie într-adevăr o continuare (deoarece, la propriu, „Fraţii…” lui Dostoievski chiar nu au un final, scriitorul neapucând să-l scrie!), fiind, într-un fel, abia schiţată intriga, între un duel, un ospăţ pantagruelic şi o iarnă cu adevărat rusească, în care chiar se sapă tunele prin zăpada iubirii, unde se aduce un elogiu marcă înregistrată Vinului până când, atenţie, „Ecranul se limpezeşte. Puricii dispar. Pixelii sar ca nişte vietăţi speriate.” (p.190). Ceea ce ne aminteşte şi de arta poetic-romanescă a unei Florine Ilis.
Duelul este mai altfel (decât puşkinian!, deşi este şi unul real, precum în Oneghin), între suflet şi carne. Martor: spiritul! Zice Mihail (sic, doar o coincidenţă cu prenumele scriitorului!): „Tot ce mă interesează pe mine e carnea. (…) Şi, înlăuntrul acestei cărni, înghiocat, este sufletul. Sufletul. Pur. Să-l dezghiocăm - şi să găsim puterea să sorbim din el.” (p.55-56)
Mergând mai departe, de fapt, poate chiar mai mult, dacă bănuim bine, mai degrabă l-ar interesa misterul Întrupării, deoarece personajul este marcat pentru totdeauna şi de un vis cu Iisus Hristos, nu numai de „visarea” Gruşenkăi... Şi dincolo de acest Mister, speculaţia teologică, quasignostică, nu-i este străină scriitorului, dar nu vom insista aici, precizând totuşi că paragrafele respective sunt printre cele mai atractive, dincolo de cele demne de Gargantua şi Pantagruel, unde icrele nu lipsesc nicicând, şi nu orice fel de icre (literare)! Icre negre, caviar, dar şi o întrebare maliţioasă: oare cum ar arăta icrele negre tăiate? Sau se taie ele?
Dincolo de orice glumiţă critică, este o carte dincolo de timp („Timpul nu are putere asupra noastră, nu-i aşa, Alioşa? Ce poate timpul decât să-şi rupă maxilarele în iubirea noastră!?”), care ne face chiar curioşi să vedem dacă para („gruşa” în limba rusă, de aici, scuzaţi excesul de explicaţie, „Gruşenka”) se va coace în volumul (volumele?) ce va/vor urma, dacă se va împlini (poate nu ca un fruct prins în sticla de tărie încă din timpul înfloririi!) sau răbdarea nu va mai avea timp!
Şi în ultima pagină (192) ne face să înţelegem că iubim literatura adevărată, apropo la introducerea poate cam lungă la această cronică de întâmpinare, deoarece este, într-adevăr, ca viaţa: „are cruzime şi farmec, bag samă. Are o frumuseţe feroce, a ei. Împrumutată de la lumea asta, care e feroce şi ea. Şi frumoasă. Lumea în care ne-am născut şi, la început - cel puţin - părea să ne placă. Lumea care şi-a vădit, mai târziu, cusururile şi năravurile.”
Ca şi literatura sau lumea literară, adăugăm noi, de sub umbrela filosofiei…
Citeşte şi: O viziune asupra vitraliilor de sub piele...
