La 30 aprilie 2015 s-au împlinit 70 de ani de la sinuciderea lui Adolf Hitler, fapt contestat cu vehemenţă de adepţii teoriilor conspiraţioniste. Rar s-a mai întâmplat în istoria omenirii ca moartea unui om care a influenţat decisiv nu doar secolul al XX-lea, dar şi felul în care a evoluat omenirea până în ziua de azi să dea naştere la atât de multe minciuni, legende şi adevăruri spuse pe jumătate. Autorităţile sovietice, singurele în măsură să afle adevărul, au făcut tot posibilul să încurce şi mai mult lucrurile.
Pentru Stalin, care gândea în termenii Războiului Rece încă din 1945, un Hitler probabil viu şi nevătămat era mult mai folositor, din evidente motive propagandistice.
Ultima zi de naştere
La 20 aprilie 1945, Adolf Hitler împlinea 56 de ani. Cu ruşii la porţile Berlinului şi cu devastările bombardamentului neîncetat vizibile la fiecare pas, evenimentul nu doar că nu avea nimic din pompa şi fastul anilor trecuţi, dar era cu siguranţă un moment jenant, atât pentru el, cât şi pentru cei apropiaţi, nevoiţi să-l felicite în atmosfera funebră a buncărului. De obicei, oamenii din „cercul intim” de apropiaţi şi aghiotanţi se adunau la miezul nopţii pentru a-l felicita. Dar, cu o seară înainte, Hitler îl anunţase pe valetul său, Hans Linge, că nu existau motive de felicitare; nu avea să primească pe nimeni.
Căsătoria cu Eva Braun
Căsătoria avea să aibă loc în noaptea de 28 spre 29 aprilie şi a fost oficiată, civil, de un oarecare Walter Wagner. S-a spus deseori (în special în relatările istoricilor şi jurnaliştilor sovietici) că Hitler, sprijinit în baston, fusese nevoit să treacă peste oamenii din personalul buncărului, care zăceau beţi, dovedind o totală lipsă de respect faţă de „Führer”.
În memoriile sale, Heinz Linge respinge afirmaţiile, arătând că au participat foarte puţine persoane. Hitler i-a avut martori pe Goebbels şi Bormann. Wagner, emoţionat şi cu voce tremurândă, le-a cerut consimţământul, apoi cei doi au semnat.
Pe actul de căsătorie, care s-a păstrat, Eva a scris iniţial „Braun”, după care a tăiat şi a adăugat „Hitler”.
Un om bolnav
În acel moment, Adolf Hitler era grav bolnav. Degradarea psihică, datorată stresului anilor de război, a fost dublată de cea fizică, iar atentatul din 20 iulie 1944 agravase şi mai mult lucrurile. La 11 zile după atentat, la o şedinţă de rutină, a făcut câteva observaţii cu privire la starea sănătăţii sale. În primul rând, nu mai putea zbura cu avionul, având leziuni la timpane şi la canalele auditive. Avea o arsură pe piciorul drept, o hemoragie la cotul drept şi o vânătaie pe spate, provocată de căderea unei grinzi. Deşi putea sta în picioare şi vorbi un timp, trebuia să se aşeze aproape imediat.
Mulţi specialişti presupun că tulburările de natură nervoasă ale lui Hitler, care se acutizaseră în ultima vreme, se datorau unui Parkinson, boală degenerativă care afectează anumite zone ale creierului şi are drept rezultat leziuni organice serioase ale sistemului nervos, putând influenţa inclusiv voinţa sau controlul sentimentelor.
Sinuciderea
Hans Linge, valetul lui Adolf Hitler, povesteşte: „La un moment dat, am simţit miros de praf de puşcă. Am ajuns în faţa biroului lui Hitler şi am intrat. Bormann m-a urmat şi imediat s-a făcut alb ca varul. Pe o canapea se aflau Adolf şi Eva Hitler. Amândoi erau morţi. Hitler îşi trăsese un glonţ în tâmpla dreaptă, cu pistolul său de calibrul 7,65 mm. Cele două pistoale ale Führer-ului, cel de calibru 7,65 mm şi 6,35 mm, pe care îl luase, probabil, pentru cazul în care pistolul de calibru mai mare nu va funcţiona, se aflau la picioarele lui, pe podea. Capul lui era puţin înclinat spre perete. Sângele pătase covorul, chiar lângă canapea. În dreapta lui Hitler se găsea soţia lui. Îşi trăsese picioarele la piept. Faţa ei schimonosită trăda modul în care murise: se otrăvise”.
A murit sau nu?
Doar trei dintre cei care au intrat în birou şi au văzut cadavrele au supravieţuit războiului: Linge, Otto Günsche şi Artur Axmann, care sosise prea târziu pentru a-şi lua rămas-bun, dar a intrat în birou alături de Günsche. Mărturiile lor cu privire la poziţiile corpurilor, modul în care s-au sinucis (de exemplu, Axmann susţinea că Hitler s-ar fi împuşcat în gură) diferă destul de mult. Explicaţiile sunt legate, fără îndoială, de stresul cumplit al acelor zile pentru oamenii aflaţi în anturajul lui Hitler. Fiind într-o stare emoţională deosebită, pare probabil ca reconstituirea cu exactitate a momentului să fie dificilă. Interogatoriile nesfârşite ale ruşilor (în cazul lui Linge şi Günsche) sau ale americanilor (în cazul lui Axmann) par să fi adus la suprafaţă impresii aflate iniţial doar în subconştient, cum ar fi poziţia corpurilor. Astfel, imaginea ulterioară poate fi uşor deformată, în ciuda convingerii martorilor că varianta lui e cea „adevărată”.
La 6 iunie 1945, ruşii au ţinut o conferinţă de presă neoficială la Berlin, la care au fost de faţă corespondenţi de război din Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa. Un ofiţer din personalul mareşalului Jukov a prezentat detaliile referitoare la căutarea trupului lui Hitler, susţinând că acesta a fost găsit şi identificat cu un înalt grad de probabilitate, iar indiciile sugerau că a murit „cel mai probabil prin otrăvire”.
Ce s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti sau dacă sovieticii au recuperat mai mult din trupurile incinerate rămâne un mister. În 1969, ziaristul Lev Bezîmenski a publicat o lucrate în care a oferit detalii dintr-un presupus raport de autopsie, dar cercetătorii din occident au considerat lucrarea simplă propagandă.
Sursa: historia.ro
ISTORIA ALTFEL/ Patriarhul Justinian Marina - „omul” lui Dej sau salvatorul bisericii?
