Stăm de vorbă… Tocmai ne-a îmblânzit… scorpia, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”! Regizorul Ion Sapdaru, cu multe montări de succes la Galaţi, inclusiv două de Shakespeare, a pus în scenă la viaţa lui vreo zece piese ale marelui dramaturg britanic în toată ţara, de nota 10.
Acum, „Îmblânzirea scorpiei” - o montare cinstită! „Da, sper să fie cinstită. Am un prieten foarte bun, regizor de film, Corneliu Porumboiu, care de obicei este supus îndoielilor, se teme de o „exageraţiune”, cum spunea marele Caragiale. La fel şi eu, mă tem de „exageraţiune”. Teatrul, în principiu, este o exagerare, o ştim cu toţii, dar unde este gradul de toleranţă a exagerării? Mă uit la televiziunile noastre: e cel mai urât loc de pe globul acesta pământesc, mă înţelegi?! Nu-mi vine să cred că aşa ceva se poate!”
Teatrul ar fi de dorit să funcţioneze ca o familie
La Galaţi, „mai curând a fost o comandă plăcută mie acest spectacol: aici e un teatru care putea juca rolurile acestea, în special rolul Katarinei şi cel al lui Petruchio. Echipa este bună, motivată! Bucuria mea cea mai mare e că am găsit aici nişte băieţi absolut fenomenali, cei tineri, pe care teatrul încearcă să-i apropie, chiar să le găsească un loc, acum, într-un moment dificil, şi slavă Domului că am găsit înţelegere! Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu mulţi actori. Teatrul, pentru mine, este o sărbătoare, iar o sărbătoare nu o poţi face cu trei oameni, nici cu cinci, nici cu zece - trebuie să fie o diversitate de stări, de personalităţi… Tinereţea este din ce în ce mai rară în teatrul românesc, pentru că guvernanţii nu ne mai dau voie să angajăm. Să poţi să faci o distribuţie shakespeareană, numeroasă, e OK! La Galaţi, slavă domnului, e OK! Uneori, chiar şi greşelile tinerilor sunt emoţionante. Teatrul ar fi de dorit să funcţioneze ca o familie, în care există bunici, unchi, taţi, mame, nepoţi, copilaşi…”
„E o piesă extraordinară, era în agenda mea. În studenţie am şi jucat puţin din ea - în rolul Petruchio chiar, dar un fragmenţel. Băiatului nostru Petruş chiar îi zicem deseori „Petruchio”…” De fapt, premiera gălăţeană a fost chiar de ziua lui Sapdaru Junior!
Despre ce e vorba în spectacol: „Am intrat cu actorii în hăţişul sentimentelor: cine este cocoşul în casă, acea întrebare folclorică care ne frământă de mii de ani. Uneori, am senzaţia că bărbatul şi femeia se căsătoresc pentru a se lupta, într-un antagonism dulce-amărui… Femeia, cea româncă, chiar face lucrul acesta: ţine pe umerii ei tot - şi casa, şi familia, şi erotismul. În ultimii 25 de ani, româncele au plecat şi în Italia, în Spania, unde vrei, pe când băieţeii au mai rămas acasă, la o ţuiculiţă, au mers la un serviciu dubios… Rolul femeii a rămas acelaşi de mii de ani, pe când bărbatul de azi nu se mai duce la vânătoare; vânează… cu sacoşa, la supermaket. Ţuţea spunea că femeia româncă merită un monument. Este un spectacol în care actorii, văd eu, se simt bine în pielea personajelor.”
Atmosferă de circ
Montarea aduce schimbări de nuanţă, nu de text: „Mă „urc” puţin spre secolul XX, în anii ´50, într-o atmosferă puţin italiană. Mi se pare că anii aceia, ´50 - ´60, se aproprie de anii noştri: după război, italienii au traversat momente de cumpănă, au emigrat, ca şi noi, masiv - numai că ei au plecat în America, iar noi plecăm în Italia. Pe mine mă fascinează spaţiul acela sicilian. Padova nu e în Sicilia, dar şi Shakespeare cunoştea Italia din povestiri, nu a fost niciodată acolo, dar îşi plasează acolo câteva piese, cum ar fi „Romeo şi Julieta” şi piesa aceasta…
Cred că din cauză că nu se potrivea temperamentul personajelor sale cu cel englezesc, mai scorţos, mai închis, mai „constipat”… Aşa cum şi-a dat seama că „Visul unei nopţi de vară” poate fi plasat în Grecia, într-un peisaj care permite o „dezgolire erotică”, cu trimiteri la erotismul serbărilor antichităţii… Cu excepţia deplasării temporale şi un mixaj vestimentar, în rest, povestea rămâne la „temperatura” pe care a stabilit-o Shakespeare. Nu facem rabat de la relaţii, de la escaladarea sentimentelor, emoţiilor şi instinctelor. Sunt câteva propuneri, cum ar fi ca slugile lui Petruchio să meargă cu el peste tot, nu numai în casă. Sunt nişte zănateci, nişte vitellone, cum le spunea Fellini, nişte băieţi cu temperament deschis. E o atmosferă de circ, pe undeva. Nu-mi place asumarea unei anume soi de gravitate în a juca, pentru că e o piesă luminoasă, frumoasă şi e scrisă în vârful peniţei.”
"E greu să cucereşti o femeie pe care ai cucerit-o deja"
Şi o situaţie insolită: „M-am întâlnit şi cu un fenomen: e pentru prima oară când am pe scenă doi actori căsătoriţi, cu 16 ani petrecuţi împreună, cu un copil, şi a fost foarte greu să joace în acest război între sexe. M-am gândit şi la mine - şi soţia mea este actriţă: noi am jucat de două ori, ca personaje soţ şi soţie, la Naţionalul ieşean, dar nu la intensitatea aceasta, nu la „războiul” acesta! Nu i-am invidiat niciodată pe parcursul acestor repetiţii pe Oana şi Cristi Gheorghe! E foarte greu să cucereşti pe scenă o femeie pe care ai cucerit-o acum 16 ani!”
Cum s-au schimbat mentalităţile în 400 de ani, de la Shakespeare: „Ştii care-i problema? Mie mi se pare că noi am pierdut o relaţie - că e o pierdere că nu ne mai dăm cu tigaia în cap, ca să zic aşa, că încercăm să fim civilizaţi -, se pare că bărbatul şi femeia, chiar prin luptă, prin această atingere duşmănoasă, se cunoşteau. Se şi spunea că un act sexual teribil era precedat de o bătaie zdravănă… Cred că la asta se referea şi Shakespeare, la acest război tactil, de adulmecare, de amuşinare a celuilalt… Deseori m-am uitat la Animal Planet şi am văzut cum animalele se simt şi se cunosc şi se înfruntă la început. Se pare că un conflict este necesar mai întâi, pentru ca apoi totul să curgă apoi armonios, cred… Am să o spun ţărăneşte: e mult mai bine să începi cu un război şi să termini cu o pace!”
Despre decor: „În sfârşit am reuşit să îl aduc aici pe Gelu Rîşcă, e un colaborator mai vechi, lucrează la Botoşani. Cred că e al 20-lea spectacol împreună. Eu am nostalgia oraşelor vechi, frumoase, din vremurile când oamenii construiau cu plăcere.”
"Mă tem de vulgaritate"
Muzica spectacolului: „e o compilaţie de canţonete, muzică napoletană, câteva fragmenţele din filmele lui Fellini… Mă terorizează de obicei muzica modernă, pentru că e băgăreaţă! Am ţinut neapărat să facem şi o tarantelă, un dans care este… specialitatea casei în Italia.”
Fără exagerări! „Doamne-Dumnezeule, mă tem de vulgaritate ca de dracu´! Te trage aţa la aşa ceva, aşa că mă tem de gestica vulgară, de subtextul vulgar - se pare că, din cauza televiziunii, care a coborât nivel glumei, şi teatrul, în foarte dese cazuri, a început să împrumute din vulgaritatea ei, iar asta mă isterizează! Ştiu cum trebuie să mă lupt, mă lupt dur cu actorii, încerc să le interzic orice porniri de acest gen, care sunt fireşti - ei încearcă să placă publicului cu orice preţ… A devenit un sport pentru mine în a rafina gluma, în a o pune într-o ramă nobilă. Dar e foarte greu. După cum a spus Shakespeare, soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care o ascultă…”
