CRONICĂ DE CARTE/ O altă carte despre sufletul rus?

CRONICĂ DE CARTE/ O altă carte despre sufletul rus?
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

* Evgheni Vodolazkin - Laur, traducere de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction, 2014


Dacă aş fi citit ceva scris de Tarkovski, aş fi spus că Vodolazkin şi cineastul sunt înrudiţi. De altfel, în textele de mediatizare a romanului „Laur” (pe care autorul, născut în anul 1964, la Kiev, scriitor rus, doctor în ştiinţe filologice şi specialist în literatura rusă veche îl califică drept „roman neistoric”) se spune că aminteşte de filmul „Andrei Rubliov”...

Plasată între anii 1440 şi 1520 d.Hr., acţiunea este întretăiată de trei-patru scene fără importanţă cantitativă, dar ideatică da, deoarece Vodolazkin precizează într-un text de pe coperta a IV-a: „În descrierea unei păduri într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic. Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Şi asta e ideea esenţială a romanului: există veşnicie, nu timp.”

Raportat la cele aproximativ 325 de pagini, nu sunt mai mult de zece, poate nici atât, în care apar personaje din viitor, unele implicate în cercetarea epocii în care a trăit Laur, care a mai fost şi (cunoscut sub alte nume, precum) Arsenie, într-un fel şi Hristofor, dar mai ales Ustin, nebun întru Hristos, apoi iar Arsenie, Ambrozie...

Heideggerian sau nu, apropo de raportul fiinţă-limbă, autorul mai adaugă că principalul mijloc prin care încearcă să exprime „supremaţia” veşniciei asupra timpului „este limba”. Iar în limbă, „numele” au importanţa lor - şi aici ne ducem cu gândul la „Numele trandafirului” -, ca şi „numele proprii” cu care, nu-i aşa, vom fi chemaţi la judecata de apoi! Eroul, având atât de multe „nume”, sugerează oare ceva apropo şi de relativitatea „numelor”!?

Pe alt fir al ideilor, cartea este şi despre sufletul rus. La pagina 299 stă scris despre ce stătea „spus într-o gramotă a lui Hristofor: că ruşilor li se supun multe spaţii, dar ei nu pot asimila aceste spaţii.” Şi pentru că deja v-am ameţit întrucâtva, Hristofor fusese bunicul lui Arsenie, iar gramota este un fel suport, dacă nu chiar carte propriu-zisă, pentru scriere, confecţionat din scoarţă de copac tratată.

O altă cheie a cărţii, deconspirată în final, este... tocmai Înţelegerea. Nu numai a sufletului rus (la pagina 145, un nebun întru Hristos, Foma, antologic şi el, conchide mânios: „Că doar aşa e rusul - el nu e doar cucernic. Vă aduc la cunoştinţă pentru orice eventualitate că el mai e şi neînfrânat şi necruţător, şi că la el orice se poate transforma pur şi simplu într-un păcat de moarte. Că aici linia de despărţire e aşa de subţire, că voi, ticăloşilor, nici nu puteţi înţelege.”), ci a firii omeneşti în general, stihială sau nu, cu măsură sau nu.

Ceremonia funerară care îl duce pe Laur pe ultimul drum are parte de aproape 200.000 de oameni. Laur nu este dus oricum, ci este târât prin iarbă, conform dorinţelor sale. Un negustor german îl întreabă pe un fierar:

„Ce fel de oameni sunteţi voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viaţa lui, dar voi îl chinuiţi cât trăieşte. Iar când moare, îi legaţi picioarele cu o frânghie, îl târâţi şi plângeţi cu şiroaie de lacrimi.
Eşti pe pământul nostru de un an şi opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, şi n-ai înţeles nimic din el.
Dar voi înţelegeţi, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puţin pe gânduri şi se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înţelegem.”

În ultimă instanţă, specialistul în istorie a culturii vechi Vodolazkin se răfuieşte blând cu Istoria, după cum se arată şi dintr-un dialog din timpul pelerinajului la Ierusalim, când Ambrogio îi spune lui Arseni: „... istoria nu are ţel, cum nu are nici omenirea. Ţel are numai omul. Şi nici asta întotdeauna.”

Între credinţa lui Arseni că pe lume nu există repetare, ci numai asemănare (p.245), poate doar un gând, şi convingerea aproape filosofică a lui Inokenti, conform căreia „există evenimente asemănătoare, iar din această asemănare se naşte contrariul”, repetările fiind date pentru biruirea timpului şi pentru salvare, adică pentru repararea unor lucruri şi fapte (p.278), „cuvântul scris (şi după credinţa bunicului Hristofor, care îl învaţă pe micul Arseni tainele pentru a fi vraci, părinţii lui murind de ciumă, dar şi a lui Vodolazkin) pune în ordine lumea. Îi opreşte instabilitatea. Nu îngăduie înţelesurilor să se macine.”

Cuvântul scris al romanului întăreşte înţelesul îndemnului la obişnuirea cu despărţirea, cu despărţirile, şi această obişnuire s-ar putea face doar prin rugăciune, deoarece „rugăciunea e totul” şi, într-un fel, romanul „Laur” este o rugăciune, ca şi filmul „Andrei Rubliov”, ori măcar sunt, vorba aceluiaşi Tarkovski, omilii...

Şi mai este cartea şi, sau mai ales, o poveste de dragoste demnă de marile iubiri ale lumii… şi literare! Rămâne să o descoperiţi!

Citit 1017 ori Ultima modificare Marți, 02 Iunie 2015 15:07

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.