* Emel Emin - Gazeluri, Editura Imperium, Constanţa, 2015
Criticul Marius Chelaru, care prefaţează cartea bilingvă intitulată "Gazeluri" (română şi turcă), îşi începe discursul afirmând că "Poezia este o ţară aparte, iar în această ţară sunt locuri în care muzica are o linie melodică deosebită, şi delicată, şi aspră, şi tumultuoasă, şi calină". Un astfel de „loc” ar fi şi gazelul.
Dacă înţelegem prin „ţară” o lume, sunt de acord. O lume, adică un univers întreg. Bineînţeles, „gazelul” vine cu întreaga încărcătură exotică pe care o presupune, cu trimitere la culturi şi civilizaţii fascinante. În prefaţă sunt amintite cea arabă, persană, turcă, urdu, punjabi. Nu putem uita că şi poeţi români şi-au încercat muzele în ceea ce priveşte gazelul.
Excursul istorico-literar se opreşte aici, încercând, mai departe, să surprind câteva aspecte ale liricii doamnei Emel Emin, care ne aduce aminte, prin nume, de legendele referitoare la originea numelui lui Eminescu. Textele lui Emel Emin cuprind, poate surprinzător pentru un iubitor de lirică clasică europeană, şi rânduri care se referă şi la teorie şi istorie literară. Volumul chiar aşa începe: "Baza literaturii divanî este gazelul./ Trandafirul distins al poeziei este gazelul.// Iubitorii de poezie când îl citesc,/ La lumea frumuseţii îi duce gazelul.// Sentimentele, gândurile lui sunt o grădină,/ Cititorului provoacă zâmbete gazelul.// Structura lui complicată este orientală,/ Are ritmuri, simboluri şi metafore gazelul.// O, Eda, ziua noastră trece în mod dinamic,/ Totuşi apreciem, degajă frumuseţe gazelul.” (p. 39)
Şi mai departe, istoria şi meditaţia filosofică se îmbină cu lirismul pur pentru o călătorie demnă de 1001 de nopţi către „lumea frumuseţii”. Mesajul se ramifică: avem în primul rând omagiul adus Gazelului în particular, Poeziei în general. Poezia nu este opusă Vieţii şi Iubirii şi astfel, în al doilea rând, avem imnuri adresate acestora, dar şi sentimentelor frumoase, meritate.
Spiritualitatea, cu siguranţă influenţată de Islam (zice Marius Chelaru: „nu sunt poeme de dragoste pasională în volum”, p.19), propune ocheade… literare cu adevărat surprinzătoare cititorului… occidentalizat: „Tare aş vrea şi abia aştept să privească în ochii mei,/ Să nu observe iubirea mea, oare este imposibil…”
Delicateţea, fragilitatea sunt atribute principale ale acestei lirici, chiar şi ale mentalităţii, formate probabil în spiritul apărării în faţa farmecelor, dar şi a urgiilor Iubirii: „Dragostea e un chin, asta o ştim bine./ Ne face să uităm de noi, ştim bine.// Vine singură în sufletele noastre,/ Ne cuprinde în întregime, ştim bine.// Nu putem scăpa nicicum de mrejele ei./ Într-o zi devenim sclavul ei, ştim bine.// Cere mult tact, iscusinţă şi răbdare,/ Ea este amară şi dulce, ştim bine./ Ah, Eda, acest sentiment valoros,/ Trebuie să-l preţuim, ştim bine.” (p. 49)
Emin Emel este o poetă diplomată, nu vrea să înfurie muzele şi Iubirea, nu este (precum) Muhammed, fiul lui Suleyman, care avea pseudonimul Fuzulî, adică „Gură slobodă”, din care este folosit un citat pentru un moto la gazelul VII: „Nu-ţi lăsa sufletul chinuit de iubire, căci vieţii dăuna-va/ Iubirea-i nenorocirea vieţii, limpede-i pentru toată lumea./ (…)/ De-ţi zice Fuzulî că mândrele sunt statornice, nu crede,/ Căci vorbe de poet fiind, un neadevăr e zicerea.” (p. 52, în traducerea lui N.Yusuf)
Desigur, Emin Emel parcă doreşte să-l contrazică pe poetul din secolul al XVI-lea, dându-i, de fapt, credit nelimitat, atât lui cât şi implicit Poeziei, „comentariul” subliniind că tocmai ceea ce am citat este rod al slăbiciunii din ultimele clipe: „… nu da crezare la ultimele lui versuri,/ Sunt roade inimii lui cu iubire mare.” (p. 53)
Prozodia o obligă uneori să folosească simpatic formule care amintesc de Yoda, personajul din „Războiul stelelor”: „O, Eda, dacă scriu versuri din suflet,/ O să fie cu iubirii mele asemeni?” (p. 57)
Scriind din suflet, am putea constata o a patra caracteristică, omagierea trecutului glorios al omenirii, mai ales în textele în care se exprimă uimirea în faţa unor miracole precum construcţiile Antichităţii greco-romane (p. 59, 61), Efesul cu Biblioteca sa, Aspendosul reînviind, simboluri ale iubirii pentru umanitate. Mirarea în faţa marilor iubiri ale istoriei este o altă sursă a gazelurilor sale, unul amintind de frumoasa care a inspirat Taj Mahalul: „Bayan Mümtaz, soţia celebrului Şah Jahan,/ Ai fost unică în inima unui suveran.// Cu ce trăsături şi caracter l-ai fermecat,/ Printre femei Şahul pe tine te-a făcut sultan.// iubirea voastră este o bijuterie,/ Pe măsură stă Taj Mahalul pe voi păstrând.// astăzi frumoase şi mândre sunt multe pe lume./ Nu cunoaştem alt nume pe al tău egalând.// Ah, Eda, istoria a cunoscut iubiri mari,/ Ferice de cei ce mor cu inima de iubire bătând…” (p. 67)
Luându-şi confident doar versul, poeta declară altfel că prietena cea mai bună a omului este Cartea, conform gazelului XVI. În alte texte se face apel şi la alte frumuseţi ale spiritului uman: onoarea, morala, modestia, familia, amintirile… Se încearcă chiar o împăcare a Raţiunii cu sentimentul: „Eda, trăieşte şi tu clipa acesta,/ Spune: Cuget drag, respectă iubirea.”
Uneori, o străfulgerare pragmatică, surprinzătoare şi ea, dă sensuri noi: „Să preţuim bine ziua pe care o trăim,/ Să dovedim prin fapte, dacă îi înţelegem valoarea.” (p. 79). Unui alt personaj liric, Tristeţea, i se dedică un „dialog” dintre cele mai interesante, încheiat fermecător: „Chiar când zâmbeam, a fost în mine, în suflet, tristeţea.” (p. 81).
Deseori, versul are calibrul maximei sau al aforismului, urmărindu-se, în ultimă instanţă, un fel de împăcare a sufletului, la care se face referinţă în gazelul XXII: „A răspunde la binele cu bine, ar face oricine./ A răspunde la rău cu bine, cere nobleţe.// Astăzi, foarte des binele făcut este uitat,/ Cel pe care l-ai ajutat îţi întoarce spatele.// cel care uită binele este sărac cu duhul,/ Tu totuşi înţelege-l, continuă cu binele.// Dacă cineva fără suflet dărâmă construcţia ta,/ Suferinţele lui o să fie mai mari decât ale tale.// Eda, reţine, tot ce faci, ţi se întoarce „n” ori./ Ştii, sufletul împăcat mare bogăţie deţine.” (p. 83).
Şi nu închei fără a da explicaţii pentru cuvântul „Eda”, care tot revine, aproape obsedant. Din ce am înţeles, ar fi şi „suflet”, dar şi „fermecătoare”, cu o creştere aleasă, deosebită… este un nume propriu destul de des întâlnit.
