CRONICĂ DE CARTE/ Solenoid: scriind la limita dintre lumi

CRONICĂ DE CARTE/ Solenoid: scriind la limita dintre lumi
Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu a fost, pentru cititorul român, una dintre cele mai aşteptate apariţii ale anului trecut. Elaborat pe parcursul a şapte ani, romanul se anunţa o revenire în forţă la literatura serioasă a romancierului bucureştean, care nu ne mai bucurase cu nimic asemănător de la apariţia celui de-al treilea volum din trilogia Orbitor. Romanul era aşteptat de asemenea cu curiozitate pentru a vedea dacă reprezintă cumva o ruptură în raport cu vechea scriitură, dacă avea să vină cu inovaţii tehnice sau, cine ştie, cu o nouă inspiraţie. Nu în ultimul rând, romanul era aşteptat pentru că, incontestabil, în acest moment M.C. este cel mai cunoscut, mai iubit (şi deopotrivă dispreţuit) autor român.

Ce pot spune fără teama de a greşi este că Solenoid-ul nu a înşelat niciuna dintre aceste aşteptări. Nu doar că este un roman inovator din punct de vedere tehnic, nu numai că reuşeşte performanţa deloc uşoară de a fi cât se poate de complex şi de a plăcea şi lectorului mediu, dar reuşeşte deopotrivă să surprindă prin subtilitatea construcţiei şi prin carnaţia voluptuoasă a textului. Este deosebit de dificil să creezi suspans prin pură etalare ideatică, să captezi cititorul până la limita răstignirii în text, să-i provoci impresia de gâză prinsă într-o mare plasă textuală de păianjen (o imagine dragă lu M.C.) Narând (anti?)povestea geamănului său virtual (cel căruia avea să i se refuze literatura şi care avea să fie condamnat la o viaţă ternă de profesor în fundul unei mahalale bucureştene), M.C. creează un text care, respectând încă idiosincraziile construcţiei literare, nu mai face niciun fel de concesie realităţii, nu abandonând-o, nu rupându-se de ea, ci provocând-o, demontând-o minuţios cu voluptate şi oroare. Folosindu-se admirabil de pretextul vieţii alternative, Cărtărescu desparte două lumi (cea a scriitorului de succes care a scris cartea pe care o ţineţi în mână şi cea a profesorului care nu a ajuns vreodată scriitor de succes) şi face din romanul său o istorie a comerţului dintre aceste două lumi. Două lumi, cea din carte, descrisă minuţios şi cea din care cartea este scrisă, abia ghicită în text, dar pe care cititorul o împarte cu prozatorul, îndeajuns de asemănătoare ca să empatizăm profund si îndeajuns de diferite pentru a ne crea anxietate şi impresia persistentă a alterităţii radicale. Tema circulaţiei între lumi, a posibilităţii evadării, tema (im)posibilităţii cunoaşterii, a limitelor inerente ale ontologiei şi epistemologiei umane, suferinţa, boala, moartea, dragostea, speranţa sunt şi în acest roman, ca şi în Nostalgia sau în Orbitor, marile subiecte ale prozei cărtăresciene. În slujba desfăşurării lor, M.C., aflat mereu în căutarea unei căi transdisiplinare sau pur şi simplu nebuneşti de ieşire din literatură, aduce întreg arsenalul postmodern binecunoscut: intertextualitatea, (auto)citarea, explorarea istoriilor alternative, contopirea realului cu visul, inserţia discursurilor şi referinţelor non-literare. Dar, la Cărtărescu, poate mai mult decât la oricine altcineva, asumarea ontologiei şi esteticii postmoderniste nu este ornamentală sau opţională. Cărtărescu foloseşte întreg arsenalul gândirii postmoderne (superficializarea, specularizarea, perspectivismul) pentru a pune în scenă cea mai metafizică dintre intenţii: dorinţa de a accesa efectiv o altă lume. De aceea, literatura lui Cărtărescu nu mai este propriu zis simplă literatură ci încercarea disperată de a cuprinde, într-o singură, improbabilă, privire, tot ceea ce e de cuprins: o literatură fără mize mici, oscilând între tot şi nimic.

Şi, dacă tot l-am sărbătorit recent pe Eminescu, nu pot să nu remarc o afinitate între cei doi scriitori, mai puţin la nivelul realizării efective a scriiturii, cât la nivelul obsesiilor şi mijloacelor. Eminescu a fost el însuşi marcat de imposibilitatea traversării lumilor, după cum ne arată Petru Creţia în admirabilele sale analize la variantele Luceafărului eminescian (analize care ne îndepărtează binişor de sacrosancta şi în bună măsură nefericita tradiţie interpretativă a manualelor). De asemenea, şi la Eminescu, şi la Cărtărescu, visul (produs de cele şase colţuri solenoidare ale cubului ascuns în mezul cărţii) este un element fundamental, anticamera unei alte lumi decât cea locuită integral de cei mai mulţi dintre noi. Nu întâmplător, Visul chimeric, eseul lui Mircea Cărtărescu despre Eminescu, rămâne până azi una dintre cele mai vii şi mai incitante piese din literatura critică dedicată celui mai mare poet român. Şi, pentru că anticipez indignarea celor care vor considera că a-l compara pe Eminescu cu orice este sublunar este un act de lezmajestate, am să răspund că, după umila mea părere, nimic nu este mai trist pe lume decât să fii nepereche.

Solenoid este un roman despre care se va scrie mult timp. Întrucât scrisul lui M.C. este puternic idiosincratic şi nu face, în general, mari concesii cititorului, este imposibil să găsească doar admiratori. Ca tot ceea ce este viu, Solenoid-ul va fi iubit (probabil chiar adulat), antipatizat, citat, bârfit sau admirat. Dar va fi greu, foarte greu, să fie ignorat.

Citit 1776 ori Ultima modificare Joi, 04 Februarie 2016 13:55

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.