* Andrei Cornea - Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, Edit. Humanitas, 2015
Cartea lui Andrei Cornea este subintitulată categoric „roman istoric”, spre deosebire de ambiguitatea care însoţeşte cartea lui Cărtărescu, „Solenoid”, un fel de anti- sau meta-roman greu clasificabil, pentru cei obsedaţi de taxonomie… Spectaculosul scrierii, artei scrierii este înlocuit(ă) cu spectacolul vieţii personajului, inspirat de un om care chiar a existat, deşi, cunoscându-i peripeţiile şi ideile, te poţi întreba, banal, dacă într-adevăr, întotdeauna, realitatea este mai grozavă decât imaginaţia.
Aşadar, Şabbatai Mesia chiar a existat, a trăit numai 50 de ani, între 1 august 1626 şi 17 septembrie 1676, adică a prins şi un an cu anumite semnificaţii, 1666, prilej de alte speculaţii… De altfel, pe 1 ianuarie 1666, el s-a proclamat (deşi se mai autoproclamase şi altădată, de pildă în anul sfârşitului Războiului de 30 de ani!), în sinagoga din Smirna, „Mesia, Fiul lui Dumnezeu”, în vreme ce credincioşii săi sunau din corn şi strigau: „Trăiască Mesia, regele lui Israel”…
Istoria (Realitatea) a mai cunoscut astfel de Mesia, etichetaţi de către majoritatea credincioşilor, specialiştilor, cercetătorilor (alegeţi dumneavoastră termenul corect!) falşi „mântuitori”… unii minoritari, precum adepţii din epocă sau urmaşii lor, considerându-i, evident, cât se poate de „adevăraţi”!
În cartea lui Andrei Cornea viaţa eroului religios este reconstituită în timpul unor discuţii dintre doi oameni maturi, în secolul al XX-lea, mai exact în anul 1923, an important pentru istoria Balcanilor, când intră în vigoare „Convenţia pentru schimbul de populaţii”, stabilită de Tratatul de la Lausanne, musulmanii din Grecia urmând să treacă în Turcia republicană a unui om providenţial pentru naţiunea turcă, Mustafa Kemal, după unele surse „evreu ascuns” din partea mamei (dönmeh), iar creştinii ortodocşi din Anatolia urmând să fie mutaţi în Grecia.
Unul dintre cei doi este un voltairian, Spiros Philippidis, celălalt este doctorul Mehmet Akif (sunt personaje inventate, după cum aflăm din postfaţă), ultimul poate chiar o… reîncarnare a lui Şabbatai, după cum ni se tot sugerează, discret, finalul romanului lăsând deschise multe „porţi” (şi ale percepţiei), scrisoarea primită de la Mehmet în ultimele două pagini conţinând următorul mesaj: „Iată-mă ajuns la capătul drumului. Râul SAMBATYON curge la picioarele mele. Mâine în zori, cu ajutorul lui DUMNEZEU, voi trece dincolo, spre a mă alătura CELOR ZECE TRIBURI PIERDUTE. Dar într-o zi mă voi întoarce. Nu conteniţi să mă aşteptaţi!”
Semnat, şi oare de ce Mehmet (cel de după anul 1923!) semnează aşa (?), MEHMET ŞABBATAI ŢEVI, precum cel din secolul al XVII-lea!
„Ţevi”, adică Mesia! Ceea ce-i explică Mehmet lui Spiros la începutul relativ al secolului al XX-lea se potriveşte, într-un fel şi vremurilor noastre: „pe vremea aceea, ca şi în timpurile noastre (n.A.G.S. - sic!), omului i se cerea să fie şi să se poarte unitar: să aibă „o singură culoare” - era ori creştin, ori musulman, ori evreu; iar dacă era creştin era ori catolic, ori ortodox, ori protestant. Fiecare cu Dumnezeul lui, fiecare cu religia lui, fiecare cu legea lui, care le desfidea şi le ura pe toate celelalte. Mai târziu i se va cere să fie francez, şi nu neamţ, ori rus, şi nu francez, turc, şi nu grec, grec, şi nu evreu şi aşa mai departe - iar rezultatul mai îndepărtat al acestor excluziuni l-am văzut cu toţii: Marele Război! În mod vădit, omul care îl vedea şi îl auzea pe Şabbatai simţea că lucrurile pot fi şi altfel decât monocrome, vreau să spun că pot fi împestriţate. De aceea, printre adepţii lui, unii luau turbanul, alţii nu, el sugerând că aceste rituri sunt convenţionale, mai curând decât esenţiale şi că esenţială e credinţa în mântuire. (…) Se gândea astfel că, dacă s-ar lăsa convinşi, îi va determina să adune, întocmai ca şi el, islamul şi iudaismul sub un singur acoperământ, fiind pregătiţi ca mai târziu să adauge şi unele elemente din creştinism - în felul unei religii esperanto” (p. 281), iar el ar fi devenit un fel de Mesia esperanto, adică „împestriţat şi adunat din mai multe bucăţi luate din alte credinţe şi adresându-se tuturor oamenilor.”
Desigur, omul nostru trebuia să se adapteze condiţiilor, vremurilor sub care trăia: doar era supus al Imperiului Otoman, poate chiar spera să ajungă el sultan, profitând de slăbiciunile sultanului de atunci, mai mult sau mai puţin prietenos, teologia născută fiind una „a ascunderii şi profanării printre neamuri”, justificându-se Compromisul: „În plămada marilor fapte care schimbă istoria spre bine (ba şi spre progres…) trebuie pusă şi niscaiva drojdie. Altminteri, aluatul nu dospeşte. Şi cine o pune? Vezi bine, Dumnezeul lui Iacob mincinosul, dacă nu cumva chiar Dumnezeul mincinos al lui Iacob!” (p. 268)
În ultimă instanţă, dincolo de „aventurile” fizice şi spirituale ale epocii prin care trece rabinul şi cabalistul Şabbatai (devenit şi Mehmet, prin convertire „aparentă” la Islam), dincolo de povestea de dragoste cu Sara, devenită Maria, cu tensiunile dintre cei doi soţi, cu trecerea timpului, dincolo de credinţa în „forţa benefică a păcatului”, rămânem cu un dialog aproape socratic între cei doi prieteni care trebuie să înfrunte vitregiile secolului al XX-lea, un dialog despre credinţă şi adevăr („când există credinţă, adevărul a ajuns de prisos!”, p. 309), despre puterea „numelor ascunse”, un episod din istoria religiilor, cu o sectă a dönmehilor (evreii convertiţi la musulmani, dar păstrându-şi sau nu în secret prima credinţă) având sau nu puncte de tangenţă cu secte sufite precum cele Bektaşi sau Mevlevi…
O carte care ne readuce aminte că lumea este complexă, deloc simplă, iar mântuirea este una pentru fiecare, fie japonez, tibetan, musulman, creştin, budist, amazonian ori aborigen din Noua Guinee, Australia, eschimos, român, turc, rus, ucrainean, evreu ş.a.m.d..
