CRONICĂ DE CARTE/ Mai bun ca Tolkien? De ce nu?

CRONICĂ DE CARTE/ Mai bun ca Tolkien? De ce nu?

Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

* Marian Coman - "Haiganu - Fluviul şoaptelor", Editura HAC!BD, 2015


Pentru fanii fenomenului BD… românesc, ceea ce voi spune eu aici nu prea va conta! Poate va însemna ceva pentru cei care se vor apropia de acum încolo de o… nouă mitologie „românească”, unde fantasy-ul stă foarte bine, raportându-ne la maeştri precum Tolkien, Pratchett, Gilliam, C.S. Lewis, George R.R. Martin, ca să mă refer la ce-mi revine în memorie repede, amestecând scriitori cu cineaşti, fără ameninţarea vreunui orfan zombificat!

Iniţial, am vrut să spun (doar) mai bun decât „Hobbitul”, dar bijuteria lui Tolkien este dedicată, într-un fel, altei categorii de cititori şi apropierea lui Marian Coman de Tolkien poate este, în final, exagerată, dar dacă ne bucură o carte, de ce să nu şi exagerăm în prezentarea ei?

Proiectata trilogie - de fapt, în prezentarea de pe o clapetă se spune ceva despre „o serie”! - se anunţă un regal al Fandaxiei! Nu numai deoarece Marian Coman este mai… poet decât Tolkien şi subsemnatul mai are încă slăbiciuni pentru întunecata lume a Poeziei (sic!)!

Dar „lumea de mijloc” sau nu (referirile la o nouă mitologie daco-românească sunt discutabile, în sensul că onomastica şi etimologia te pot trimite, parţial, către Vulcănescu, Eliade, dar „geografia” - adică hărţile care însoţesc volumul - ne spun că lumea asta a lui Coman poate fi şi pe Atlantida!) pe care o construieşte Marian Coman, plecând în special de la „Harap Alb” al lui Ion Creangă (este miniromanul clasicului!), este cu adevărat fabuloasă!

Zeii acestei lumi să ne apere sau… să ne ierte! Neris, Heros, Bendis, Gebeleizis (tatăl lui Haiganu!), Pleistoros se amestecă sau nu cu muritorii de rând, cosmologia şi teologia rezultate fiind memorabile: „După ce Neris a făcut lumea asta şi a plămădit şi primii oameni, ne-a adunat pe toţi, apoi a luat din sângele nostru pentru a alege dintre ei pe unii anume (…) Neris gândea că oamenii aceştia vor conduce lumea, având puterea să aducă în ea câte ceva din lumina zeilor. Visa la o lume perfectă, care să supravieţuiască… să existe chiar şi atunci când zeii n-or mai fi. (…) Neris ne-a spus că poate face o lume în care să ne adăposti cu toţii. O lume care nu va ajunge la capăt… (…) Lumea asta… Şi a făcut fiinţe care se nasc, trăiesc o vreme, apoi se sting, pentru ca altele să le ia locul. Spiritele lor să plece apoi la Heros ca să-i dea putere şi să crească apele lui Neris, cu care lumea să rodească din nou. Şi tot aşa, la nesfârşit. Şi-am dat din sângele nostru pentru un soi de oameni care să răspundă dorinţelor noastre. Creaturi care să conducă lumea… Voi îi numiţi vrăjitori… Sângele nostru curge prin vinele lor.”(p.113-114)

Cel care povesteşte cele de mai sus este chiar Haiganu, „singurul dintre Cei Mari care colindă pământul”, până când, aşa cum veţi vedea spre finalul cărţii, se va coborî pe pământ şi Pleistoros, pentru a se i face Voia: „război, atât în cer, cât şi pe pământ!”

Războiul nu lipseşte însă nici în „Fluviul şoaptelor”, campania armatei orfanilor „zombi” amintind fără doar şi poate de armatele din Mordor pornind la drum, conflicte existând între Imperiul Ordisian şi „oamenii liberi”, „piticii”, un fel de gnomi, plecând în campanii de răzbunare ş.a.m.d.

Nu lipsesc nici întorsăturile de situaţii, loviturile de teatru. Marian Coman nu este un scriitor milos, puţin îi pasă dacă există vreun cititor care se ataşează de vreun personaj, să zicem Zourazi, poate cel mai bine creionat, puştiul revoltat, orfan şi el, ucis de o fiinţă drăgălaşă, piticuţa Păi (aşa, „Păi”, nu este nicio greşeală!), posedată însă de spiritul malefic al lui Pleistoros… Ori Titilă, personaj secundar simpatic, tot un pui de pitic, dar spânzurat degrabă!

Galeria personajelor negative este şi ea „remarcabilă”: Pleistoros probabil se va dezlănţui în următoarele părţi, Dekibalos este un dickensian supradotat (avea zeci de copii, dacă nu sute, pe care îi folosea „pentru muncă, pentru poftele trupeşti, pentru sacrificiu, pentru raiduri ori chiar pentru mâncare”, o, da, armata orfanilor era a lui, ridicată şi cu ajutorul lui Moroianu, alt sinistru!), Priscus, Mână Scurtă, un mare preot corupt până în măduva măduvei oaselor, Ziraxes, Împăratul Roşu…

Lumea tenebrelor care se trezeşte sub tastatura lui Marian Coman (puteţi să-l alintaţi zicându-i „Neris”!) este străbătută de ecourile unui existenţialism al cărui moto este „Viaţa nu are nici un sens!" (a se vedea paginile 86, 134-135, 159) şi pentru că tot făceam aluzie la poezie, iată un fragment: „Viaţa oamenilor nu are nici un sens. E ca şi când cineva a construit din plictiseală ori din cine ştie ce motive greu de înţeles un zid într-o pădure. Apoi a plecat. Muşchii s-au căţărat pe zid, iarba a crescut în jurul lui, copacii şi-au lăsat frunzele să cadă peste el, gângăniile.

În pofida aparenţelor şi a pasajelor lirice, cartea este mai mult decât dinamică, ritmul este aproape sufocant: că doar sunt şi antilope de fistic, grifoni zburători (oare pot fi şi nezburători?), Zourazi este o vreme băiat-cerb (deosebit de reuşită descrierea noii fiinţe, simbioza rezultată!), sunt urmăriri, asedii, lupte, sânge, mult sânge, orgii cu hangiţe şi nu numai (ca să înţelegeţi de ce spuneam de alte categorii de vârste!), iubiri ciudate (despre femeia cu ochii de culoarea liliacului se va vorbi în toate lumile, paralele sau nu), prietenii şi mai şi, vocile din acel aproape metafizic fluviu al şoaptelor se aud peste tot, intru în mintea cititorului care se pierde în iureşul evenimentelor, care trebuie să schimbe ceva deoarece în lumea viului mereu se schimbă ceva, magic sau nu, se împlinesc profeţii, şoarecii ajung să se ascundă în craniile de pisici şi, ca să încheiem în notă de căutare a vreunei nedeclarate arte poetice, „nu podoabele sunt importante, cât măduva din oasele sufletului” şi, o, da , ne putem gândi şi la Nietzsche, la „Aşa grăit-a Zarathustra…”, un capitol intitulat „Tristeţea zeilor” începând atât de nietzschean: „Încearcă să urci măcar unde coboară zeii”…

Deci, o carte care nu este numai pentru amatorii genului, ci poate fi interpretată şi ca un exordiu la o metafizică a tristeţii zeilor! Marian Coman, un magician care a ştiut să ia urma profeţilor, să nu se piardă şi să asculte cu atenţie „Vocile” (primul capitol se intitulează aşa): „Mii. Mii de şoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în acelaşi timp. Mii. De câte ori nu aşteptase Haiganu un răspuns la întrebările pe care le arunca acolo, în mijlocul fluviului de şoapte, ca pe o momeală într-un cârlig de pescuit?!”

Mii de poveşti, milioane… Cea a lui Ochilă din „Harap Alb” are marele noroc de a fi reinterpretată de un Marian Coman de zile mari!

Citit 2188 ori Ultima modificare Marți, 23 Februarie 2016 13:25

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.