Constituţia de la 1866 este primul document de acest tip elaborat în România într-o formă coerentă, unitară. Făuritorii şi-au propus să creeze un spaţiu juridic contextului de modernizare. În primul articol se vorbea despre România, care era la 1866 o realitate inexistentă. Din punct de vedere al dreptului internaţional, denumirea de România nu exista, statul se numea ”Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, titulatură stabilită în 1858, la Convenţia de la Paris. Denumirea se va schimba atunci când ţara devine regat, în 1881. Menţionarea statului România făcea referire la proiectul politic despre care nimeni nu putea să estimeze când se va realiza sau dacă se va concretiza.
La 1866 a fost definitiv abandonată calea insurecţională spre modernizarea statului şi a fost aleasă calea evolutivă, modernizarea prin reforme. Generaţia paşoptistă, care votează în 1866 constituţia, îşi dă seama că, după eşecul de la 1848, o revoluţie nu mai este posibilă, de aceea ei aleg calea evolutivă. Modernizarea în spaţiul românesc s-a produs de sus în jos, fără consultarea maselor, spre deosebire de Occident, unde modernizarea s-a produs la presiunea maselor.
Suveranitatea naţiunii
Suveranitatea naţiunii înseamnă că naţiunea în întregul ei deţine puterea totală şi nu un om sau un grup social. Naţiunea se defineşte pe principii civice, iar o naţiune este aceea care se angajează să respecte aceste principii fără să se ţină cont de etnicitate. Cetăţenia şi nu etnicitatea defineşte naţiunea. Constituţia de la 1866 va păstra definiţia etnică a naţiunii romane. Acest principiu este însă abstract şi aşa s-a format principiul de Guvernare Reprezentativă.
Pe baza acestui principiu, naţiunea delegă puterea totală în condiţii foarte clare reprezentanţilor săi. Miniştrii, pe baza acestui principiu, dau socoteală pentru deciziile lor în faţa naţiunii, prin interpelările parlamentare.
Parlamentarii sunt aleşi în condiţii bine stabilite de lege, pentru un interval limitat de timp şi sunt de asemenea responsabili în faţa naţiunii. Chiar şi regele se va supune acestui principiu, în ideea în care este împuternicit de Constituţie, iar puterea lui vine de la naţiune prin Constituţie. Regele este unul de tip constituţional, iar puterea de a conduce vine de la naţiune.
Dezbaterea
Relaţia dintre executiv şi legislativ se bazează pe dezbatere. Guvernul elaborează legi pe care Parlamentul le votează, nu însă fără a le discuta, cu posibilitatea de a le modifica sau respinge. Parlamentul nu era o instituţie care vota în mod automat tot ce venea de la Guvern, ci exista o dezbatere. Miniştrii puteau să fie anchetaţi de către parlament.
Limitări ale puterii regelui
Prerogativul regelui de a putea respinge o lege, chiar dacă aceasta a trecut de Parlament reprezenta o accentuare a puterii sale, de aceea, pentru a contrabalansa acest exces, este obligat de lege să retrimită proiectul pe care îl respinge din nou la Parlament, nu îl poate nega cu desăvârşire. Dacă regele refuză de trei ori proiectul de lege, are dreptul de a dizolva Parlamentul. Deoarece nu i se permite să guverneze fără Parlament, regele este obligat să organizeze alegeri în 30 de zile, în caz contrar acţiunea regelui ar fi catalogată drept o lovitură de stat. O altă limitare a puterii regelui este în plan juridic. Cu toate că acesta, nu poate fi judecat nici măcar pentru actele sale personale şi justiţia se pronunţă în numele său, limitarea vine din faptul că nu se poate amesteca în procesul justitiei şi că judecătorii nu pot fi înlăturaţi pe considerente politice. Sursa: historia.ro
