Shusaku Endo - "Tăcere", Polirom, Iaşi, 2008, în traducerea Florentinei Toma
Martin Scorsese a finalizat ecranizarea anunţată de ani buni a unui roman istoric, scris de un licenţiat în literatură franceză, care a studiat câţiva ani şi la Londra!
Luciditate, intoleranţă religioasă, misticism, credinţă autentică… Nimic despre drepturile omului la sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea, în Japonia care îşi începea veacurile „de aur” ale izolaţionismului!
Este o carte a alegerilor, precum aceea a Sophiei lui William Styron! Dacă Măria Sa Cititorul ar fi obligat să calce, la propriu, chiar şi „de formă”, în picioare (de pildă, nişte icoane), tot ceea ce a iubit, a respectat, a propovăduit, ce ar face? Eşti gata să mori pentru oameni, dar alţi oameni sunt omorâţi pentru tine, dacă nu renunţi, măcar formal, la credinţa ta - ce alegi? Când Dumnezeu tace, chiar tace?
Iată câteva întrebări la care scriitorul nu răspunde neapărat: nici clar, nici neclar!
Dar poate Cititorul nu este OM! „Omul este o fiinţă ciudată. Undeva, în adâncul inimii sale, îşi păstrează întotdeauna speranţa că va scăpa din orice fel de pericol.”, scrie într-o scrisoare părintele Sebastian (p.60)… Şi ceva mai târziu la fel, despre oameni: „Din naştere, oamenii sunt de două feluri. Unii puternici şi unii slabi. Sfinţi şi oameni de rând. Eroi şi cei care se tem de aceştia. Cei puternici, chiar şi în aceste vremuri de opresiune, pot să îndure să fie arşi în flăcări pentru credinţă sau aruncaţi pe fundul mării. Însă cei slabi colindă prin munţi precum Kichijiro.” (p.134)
Primele patru capitole sunt epistole ale lui Sebastian Rodrigues, preot trimis în Japonia pentru a verifica zvonurile conform cărora mentorul său, Cristovao Ferreira, s-ar fi dezis de credinţa în Iisus Hristos, următoarele cinci aparţin atoateştiutorului scriitor şi ultimul capitol fragmente din două jurnale, unul al unui slujbaş la Biroul Olandez de Comerţ din Dejima, Nagasaki şi celălalt al unui slujbaş de la aşezământul creştin…
În Japonia se declanşase teroarea împotriva creştinilor şi exterminarea lor… Aşa că unii ajung într-adevăr să se refugieze prin munţi, prin păduri, pe unde se poate…
Kichijiro mai sus amintit este unul dintre personajele centrale, deşi ai spune că este mai degrabă secundar, raportat la europeni, este Iuda niponul! Tare sunt curios cum va fi interpretat în filmul lui Scorsese, în tuşe groase sau o să fie ceva demn de un Oscar pentru rol secundar!
Este o carte despre misterul credinţei (creştine), despre misterul aparenţei (?) pierderii credinţei…
A fi sau a nu fi apostat, iată întrebarea, care ar părea oarecum curioasă, dacă n-ar fi pusă de către un japonez care a fost botezat catolic la vârsta de 11 ani şi care, poate, a fost ispitit să se dezică de credinţa sa. Aflând despre acest aspect particular, înţelegi mai bine de ce Graham Greene a declarat că Shusaku Endo a fost unul dintre cei mai buni romancieri pe care i-a citit vreodată…
Într-un târziu (evident, nu vă povestesc prea mult, dar acţiunea este demnă de un … „Shogun” ceva mult filosofic!), maestrul apostat se întâlneşte cu discipolul său. Maestrul este „cuminţit”, deja lucrează cu folos pentru japonezi, le traduce tratate de ştiinţă… Este „silit” să-l convingă pe discipol să renunţe la credinţă. Un tălmaci ţine „o predică” (care ne poate aminti de unitatea transcendentală a religiilor”: „iubirea de aproape înseamnă pur şi simplu renunţarea la sine. Sinele este cel care ţine întruna la diferenţa dintre religii. Nimeni n-ar trebui să încerce să-i convingă pe alţii să îmbrăţişeze religia sa. A-i ajuta pe ceilalţi este ideea centrală a budismului şi a învăţăturii creştine - e punctul în care cele două religii se aseamănă. Important e dacă urmezi sau nu această cale.” (p.250)
Simplificând la maxim, un grup politic dintr-un stat, care controlează acel stat, refuză răspândirea unei noi religii pe teritoriul acelui stat! Şi face absolut tot ce este posibil (tortură, execuţii, şantaj, vorbă bună ş.a.m.d.) ca să oprească „invazia”! Este bine, rău? Viitorul apropiat ne poate da un nou capitol chiar aici, la noi acasă!
Mai zice maestrul către discipol (scuzată să ne fie apropierea de artele marţiale, involuntară): „În Japonia, Dumnezeul nostru e la fel ca fluturele prins în plasa păianjenului: n-a mai rămas din el decât înfăţişarea exterioară, s-a transformat într-o carcasă fără substanţă.” (p.256)
Dar oare pentru câţi credincioşi ori care vor să creadă nu este aşa?
Boualem Sansal şi Michel Houellebecq, în vremurile noastre („Tăcere” apare în 1966!), dau nişte răspunsuri şi ei…
Dar Tăcerea nu este şi ea un răspuns?
