Zanfir Ilie - "De Dunăre. Dăinuire la Galaţi", Editura Detectiv, Bucureşti, 2016
Fără îndoială, cărţile despre Galaţi, despre sufletul şi spiritul oraşului de la mila 80 a fluviului (pe care scriitorul îl numeşte "biblic" nu numai dintr-o firească simpatie pentru solemnitate, atribut al unui neoclasicism de bună factură) Dunărea, cărţile de inimă ale eseistului Zanfir Ilie ar trebui să fie pe masa de lucru a oricărui administrator al urbei!
Puţini oameni fac legătura între trecut şi prezent, şi mai puţini între trecut, prezent şi viitor! Şi, se pare, din ce în ce mai puţini visează constructiv la viitor… Poate pentru că le-au lipsit materiale de referinţă, care să-i ajute: în primul rând să fie mândri de trecutul lor, şi în al doilea rând să fie încrezători într-un progres autentic!
După monumentala istorie a lui Paul Păltănea, în ultima vreme au apărut cărţi noi, care ne pun oraşul într-o nouă lumină (şi se constituie în adevărate cărţi sfinte ale Locului, scuzat să ne fie tonul deloc afectat de patriotism local, dacă tot spun unii că trăim în Republica Galaţi!), cărţi semnate de nume consacrate sau mai puţin cunoscute, unde istoria se îmbină fertil, de multe ori, cu beletristica: Victor Cilincă, Săndel Dumitru, Tudose Tatu, Roxana Cristina şi Ion Lucian Mehedinţi, Violeta Ionescu şi iarăşi Zanfir Ilie, după cele două volume de eseuri despre care deja am scris, chiar şi în această pagină, de data aceasta managerul Bibliotecii V.A.Urechia revenind, măcar parţial, deoarece o parte dintre eseuri au mai apărut şi în celelalte cărţi, dar aici sunt revizuite şi adăugite, cu o meditaţie profundă asupra Rostului şi Devenirii cetăţii noastre…
Sunt pagini emoţionante, care încep cu „Minunata poveste a născătorilor de corăbii”, reamintindu-ne că suntem urmaşi (şi contemporani) ai unor navalişti, cu minunatele lor maşini deloc zburătoare, dar plutitoare, dar mai ales că suntem fiii Dunării („Dunărea ne-a învăţat/ să fim cavaleri de neuitat”, se auzea până de curând nu numai pe stadioanele „Oţelul”, „Siderurgistul” sau „Dunărea”, ci în toată ţara, pentru puţin timp chiar şi în Europa!)! Mai bine de douăzeci de texte - nu am ţinut o socoteală exactă, dar conform notiţelor de lectură cam aşa iese! - conţin referinţe la fluviul nostru, „leagăn şi legendă”!
Nici Prutul, Siretul şi Brateşul nu sunt uitate! Nici n-ar avea cum: „Trăim la Mila 80 a Dunării sub zodia apelor. La Galaţi, Siretul, după ce preia Buzăul din judeţul vecin, Brăila, se risipeşte în Dunăre, de îndată ce trece peste podul dintre Moldova şi Muntenia. Mai la vale, Prutul se contopeşte şi el cu toate apele ţării, adunate de Danubius pentru a le înfrăţi cu Marea cea Mare. Doar Brateşul rămâne să oglindească acelaşi cer spre care şi-a ridicat cândva privirea Petru Rareş, venit aici cu năvoadele, înainte de fi uns domn al Moldovei. De pe colina Tirighinei, romanii au putut zări toate aceste sclipiri îngemănate de ape lângă care se aşezaseră, devenind, odată cu scurgerea sau cu statornicia lor, din ce în ce mai români.”
Lansarea de la Libraria "Mihail Sadoveanu" din Bucureşti
Un filosof al culturii ar sesiza fără doar şi poate cum elemente, despre care au scris Lucian Blaga, Vasile Băncilă sau Gaston Bachelard, influenţează geneza textelor lui Zanfir Ilie. Cu siguranţă, pe urmele filosofului francez, reveriile (şi asupra viitorului urbei) eseistului gălăţean stau sub semnul Apei: „Dunărea este peste tot; cu apa ei se plămădeşte şi pâinea şi oţelul, dar ceea ce este şi mai evident, ea a urcat, în modul de gândire, în cultură, în instituţii. La Galaţi cele două universităţi se numesc „Dunărea de Jos” şi „Danubius”. Centrul cultural al judeţului se numeşte „Dunărea de Jos”. La fel se numeşte şi revista de cultură editată de acesta. O altă revistă literară - „Porto-Franco” - tot de Dunăre e legată, mai precis de statutul pe care aceasta i l-a adus cândva oraşului, acela de „port liber”. A existat şi o editură - prima editură din Galaţiul post-comunist - care s-a numit la fel, „Porto-Franco”. Chiar şi revista Filialei Uniunii Scriitorilor, editată la Galaţi, „Antares”, nu este străină de destinul apelor, pentru că poartă numele celei mai strălucitoare stele din constelaţia Scorpion, astru după care se ghidează marinarii. Mai presus de toate acestea şi în legătură cu cerul şi cu credinţa străbună care a purtat poporul prin secole, se află cetatea de spirit a Galaţilor şi Brăilei, Arhiepiscopia, care, ea însăşi, este a „Dunării de Jos”...
Numele marelui fluviu este întâlnit frecvent în denumirea asociaţiilor sportive, în acelea ale unor organizaţii de diferite orientări şi finalităţi, în emblemele unor unităţi de servicii, în harta cartierelor de locuit, pretutindeni. Trecutul, prezentul şi viitorul oraşului se intersectează mereu sub semnul apelor, viaţa de zi cu zi este îngemănată cu Dunărea şi de tot ceea ce înseamnă ea, pentru că Galaţiul este dependent de fluviu…”
După „Dicţionarul scriitorilor gălăţeni”, prim pas pentru o istorie a literaturii din acest spaţiu cultural, care dovedeşte că Galaţiul şi Tecuciul nu sunt deloc o pată albă pe harta spiritualităţii româneşti, „De Dunăre. Dăinuire la Galaţi”, prin temele propuse, afirmă, pe urmele lui Gogol, că aici nu sunt, nu au fost şi nu vor fi, probabil, deloc „suflete moarte”! Nu degeaba cartea este deschisă de către aceste cuvinte ale autorului „Revizorului”: „Cu cât adevărurile sunt mai înalte, cu atât trebuie să fim mai atenţi cu ele; altfel se transformă în locuri comune, iar locurile comune nu mai sunt crezute.”
Nu în zadar un capitol este intitulat „Curgerea Dunării pe verticală”! Zanfir Ilie inventează, astfel, prin eseurile sale (dacă tot am amintit de Blaga), o cascadă a spiritului care poate fi, în funcţie de cititor, o Victoria sau un Bigăr, oricum un omagiu adus Frumuseţii…
Cu siguranţă, cine se îndoieşte de frumuseţile Galaţiului, va privi cu alţi ochi oraşul nostru după ce va citi, simţi, trăi Litera eseurilor asupra dăinuirii…
