Sărbătoarea de astăzi - Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos - datează în Biserica noastră de prin veacul al IV-lea, din vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Are temei în Scriptură. „Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, departe, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul”, aflăm din Evanghelia de la Marcu (9,3).
Pericopa reflectă un episod din viaţa pământească a Mântuitorului lumii Iisus Hristos şi se petrece pe Muntele Tabor din Galileea; ea prefigurează evenimente viitoare la care Iisus Hristos i-a făcut părtaşi pe ucenicii Săi; prin veacuri şi pe noi, urmaşii Mântuitorului. Urcarea pe muntele Tabor indică o pregustare a Învierii şi a celei de-a II-a veniri a Mântuitorului Iisus. Urcarea pe munte a Fiului lui Dumnezeu este şi o invitaţie către noi, creştinii, de a ne ridica deasupra micimilor omeneşti şi a ne înălţa spiritual, de a creşte în virtuţi. Faţa Lui strălucitoare este pentru noi sursă de lumină dumnezeiască, iar „veşmintele” Sale simbolizează lumea aceasta care trebuie să se îmbrace în hainele vieţii veşnice, în lumină harică.
