(către Tincuţa Arfire, in memoriam)
Fulgerul – moft al luminii, sclipire din ochiul divin –
duce şi-aduce aminte că leagă nimicul de tot ;
semn al mirării din care poetul se-nfruptă puţin,
pune pe dor o scânteie şi-o flacără pune pe rod.
Tunetul – strigăt al celui mai singur pe jos şi pe sus –
rupe din osul tăcerii şi scoate poeţi din păcat ;
spunere până aude şi surdul ce mutul a spus
atunci, mai târziu, când o mamă îşi uită cuvintele-n sat.
Ploaia – o sfântă ispravă de fulger şi tunet – mereu
vrea să-nţelegem că-i apa în care a plâns Dumnezeu ;
curgere până departe – cel mai frumos panta rhei –
până rămâne pe urmă nimicul cumplit: ehehei !…
Fulger şi tunet – un…două…neutre de când a-nceput
sensul, părerea, iubirea – strigăt şi moft peste tot,
fără de care misterul nu are nici sud şi nici nord,
fără de care trecutul ar fi foarte greu de trecut.
Tună şi fulgeră, tună şi fulgeră, doamnă de mov,
poate porneşte o apă de-aceea, numită prăpăd ;
jur să rămân lângă tine, vasal între filo şi sof,
jur să te văd până unde nu ştii dacă pot să te văd !
