CRONICĂ DE CARTE | Vampirul Cristian Pavel. Predator în poezia iubirii

CRONICĂ DE CARTE | Vampirul Cristian Pavel. Predator în poezia iubirii
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Cristian Pavel, "Cotropitor", Neuma, Cluj-Napoca, 2017


O cronică de-a mea la "Raiul cu răspundere limitată", Ed.Tracus Arte, Bucureşti, 2012, a avut şi caracter premonitoriu, Cristian Pavel devenind ""cel mai îndrăgostit poet" (un titlu care ar trebui să se acorde din când în când!), cel mai înrudit poet cu un Daniel Bănulescu (cel din "Te voi iubi până la sfârşitul patului"), "văr" apropiat cu un Nicolae Ţone sau Mihail Gălăţanu (cum iubesc oamenii ăştia, cel puţin în poezie, este de admirat: cum soarele luna, Creaţia Neantul, Taifunul Taifuna, galaxie pe galaxie ş.a.m.d.)"…

E gata să fie Robespierre, Osama ben Laden, Gandhi, Buddha, Mohamed, Mesia, Trump, Putin ş.a.m.d., e gata să inventeze tribunale ale tuturor marilor îndrăgostiţi (bine, pe cei mai de sus, uitaţi-i!) în care Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Brunhilda şi Siegfried, Amor şi Psyche, Hera şi Zeus, ei, da, şi ei, şi toate celelalte cupluri celebre să fie şi acuzatori şi acuzaţi: „şi un preşedinte de complet/ cu gura şi inima mea/ îi condamnă la zădărnicie pe viaţă/ la distanţe şi deşert/ la castrarea fiecărei bucurii viitoare/ pe măsura celor pe care/ n-au ştiut sau n-au vrut ţie să ţi le dea.// apoi mă ridic şi mă uit înainte/ cu un frig adânc în oase/ la toţi cei care au rămas şi acum/ în viaţa ta/ la cei care asudă râvnindu-te/ la cei care încă te mai ating şi tu tremuri.// şi ghemuit ca un fachir/ pe o pajişte de cioburi/ mă duc către fiecare dintre ei/ să le arunc câte o mănuşă/ să-i chem la duel, să-i uşuiesc/ să-i alung de pe lacul tău/ să le iau minţile, să-i extrag/ din fiecare întâmplare cu tine/ le scriu pe mail, pe facebook şi hangouts/ despre starea mea de alarmă generală/ despre groaza de a te vedea pe tine/ sedusă şi dusă, la braţul lor/ în aşternuturi străine/ în patria lor, de masculi alfa.// eu le explic într-o machetă 3D/ felul în care te iubesc./ (…)// şi eu, caraghios de gelos,/ le tot spun, fiecăruia/ cum îmi fură, acaparându-te,/ din timpul de graţie/ le arăt că/ absenţa ta mă îmbătrâneşte/ că, fără tine, toate garanţiile mele/ expiră mai devreme,/ că nici unul dintre ei nu te va duce/ într-un rai domestic,/ aşa cum ştiu eu.// la final, toată lumea râde de fricile mele/ tu însăţi te înfurii de panica mea/ dar până mâine eu ştiu/ să-mi înving gelozia:/ intru în pământ/ ca un ţăruş/ înfipt direct/ într-o inimă de vampir.” (pp.9-12)

Evident, nu o inimă de vampir oarecare, ci una de vampir îndrăgostit, unul dintre aceia interpretaţi de Brad Pitt (oare când nu era îndrăgostit de Angelina, dar oare când nu a fost sau oare nu mai este?), Antonio Banderas sau cine mai ştie cine în acea ecranizare după romanele Annei Rice...

Vampirul Cristian Pavel (o, da, la gâtlejul marii poezii a stat poetul şi a lăsat urme adânci!), pierzându-şi căpăţâna de atâta-amor, se mai îmbracă şi în uniforma câte unui Garcea (ce, el nu este om, personaj sau ce-o fi, ce, el nu are voie să se îndrăgostească? De parcă Fuego ar fi de paie! Şi de parcă eu nu aş avea voie să fiu gelos… pe poezia lui Cristi! Ori pe muză, cine mai ştie?), vrând să decongestioneze Colentina, ceea ce rezultă ca imagine finală a poemului („În seara asta”) fiind exemplar: „stau în mijlocul sensului giratoriu/ şi tot mă chinui să înţeleg regulamentul tău/ şi priorităţile tale/ şi văd numai păsări speriate/ zburând dinspre tine fără/ nici un număr de înmatriculare.” (p.14)

Îndrăgostitul vorbeşte ba cu iubita, misterioasa şi fericita muză, ba cu cititorul-martor, deloc frivol, atenţie, ajungând chiar să se întrebe cui să se mai destăinuiască: „cui să spun eu că iubesc din nou?/ că becurile mele hrănesc electrica/ dintr-odată/ cu lumeni şi lucşi în plus// că pe lângă meniul meu de vegan/ mănânc şi altă iarbă?// că mă încalţ mai uşor dimineaţa/ şi salut vecinii cu sportivitate?// cui să explic simplu/ că citesc din cărţile sfinte/ fără dioptrii?// că urc etajele vitejeşte, fără lift/ că fac lumină în bloc/ doar povestind?// cui să desenez/ planul meu de zbor/ ce turn de control să înţeleagă/ schemele mele tremurânde/ de aterizare?// ce prieteni să priceapă/ schimbarea de macaz?// cum să îi spun eu/ mamei mele fermecate/ că, uite, mamă,/ mai există minuni:/ m-a mai născut cineva!” (pp.22-23)

Ştiindu-se că în dragoste e ca la războiu, fie rece, fie cald, poetul ar ridica şi zid chinezesc, şi berlinez, şi trumpănesc, cu mexicul inimii ei oare sau un zid măcar balcanic, între Serbia şi Ungaria sau pe-acolo, pentru ca, mai apoi, când Ea o dansa, să cadă toate!

Bref, această forţare a Declaraţiei de dragoste, a metamorfozării fizicii cuvintelor şi a dorinţelor în metafizica oricărei iubiri, siluire radioactivă a propriilor gânduri la adresa fiinţei ascunse în vizuina oricărei iubiri, toată această vânare de sine care îi întoarce vânătorului propria piele pe dos, auto-jupuire demnă de nu mai ştiu care poet persan sau arab, această auto-scalpare (Cristi Pavel şi-a mai făcut seppuku!), tot ceea ce este, dincolo de orice aproape insignifiante slăbiciuni, cartea „Cotropitor”, ea, Voinţa de a Iubi, de a te reîndrăgosti, preschimbă poetul în cea mai performantă armă, bombă atomică, nucleară sau ce-o mai fi ea! Condiment suprem al unei supe primordiale, „dreasă de dumnezeu”!

Muşcatul „cu tandreţe din realitatea atât de puţină” este, în ultimă instanţă, ars poetica lui Cristi Pavel sau măcar definiţia sa dată… Poeziei… îndrăgostite autentic! Care nu poate ajunge decât la un alt zid al plângerii, anteantepenultimul poem, care nu poate fi decât zidul, între „heaven & hell”, penultimul poem, din care mai îndrăznim a cita doar atât: „nu mi-amintesc prea bine/ ce am visat astă noapte/ totul era aşa de amestecat:/ pene serafice şi cozi de drac/ cărți de rugăciune şi carne fierbinte// un soi de rai şi de iad se îngânau istovitor/ în somnul meu.//am vâslit leoarcă în aşternut, cu capul dus/ între alb şi negru.// am tras la rame din greu/ între bine şi rău/ între şoaptă şi urlet/ între iertare şi blestem./ habar n-am unde m-am oprit.” (p.88)

Cine va citi mai departe va ajunge la o dublă deschidere, dublă chemare, dublu îndemn, care ne aduce aminte că dihotomia salvează (sau nu) omenia, omenirea, misterul, poate şi… poezia!

Citit 1173 ori Ultima modificare Marți, 04 Iulie 2017 15:56

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.