Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Andrei Crăciun, "Aleea Zorilor", Polirom, Iaşi, 2017


De pe site-ul editurii, aflăm că Andrei Crăciun (n. 1983) are studii superioare în administraţie publică, ştiinţe politice, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică. A studiat la Bucureşti şi la Tel Aviv. Deşi nu a urmat cursuri de jurnalism, este, din 2005, ziarist de presă scrisă. Publică în cele mai importante gazete şi reviste din România. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) şi cel mai bun reporter din România (2012). Totodată, a publicat mai multe volume de poezie şi proză scurtă.

Despre preliminariile apariţiei "Aleii Zorilor" aflăm câte ceva de pe site-ul http://andreicraciun.eu: "DUPĂ DOUĂZECI DE ANI. Mă întorc acasă, în oraşul monoindustrial Plopeni (judeţul Prahova), care şi-a cunoscut gloria sub comunism, gravitând în jurul Uzinei Mecanice (care, în fond, era una de armament), iar acum moare. Mă îndrept către strada copilăriei mele: Aleea Zorilor. Aveam doisprezece ani când am plecat de aici, ca din Paradis. Acum am treizeci şi trei şi, uite, vin să scriu articole de presă despre un timp care s-a pierdut. Am aplicat la nişte burse prin ţară şi străinătate pentru a studia viaţa în oraşele monoindustriale. Vin să văd ce se mai poate salva prin cuvinte."

A rezultat, aşadar, un microroman care reuneşte întâmplări ale unor personaje memorabile, unele caracterizate aproape dintr-o singură… lovitură de cuvânt, doar aşa se încep revoluţiile bunurilor scrise, cu mama, profesoară de matematică, ca şi tatăl, „schiţat” abia spre sfârşitul cărţii, cu fiul lăcătuşului mecanic, ucis la revoluţia intrată în manuale, lăcătuşul mecanic, care se sinucide la capătul unei revoluţii personale, vorba vine, dădaca Petruţa, cea care îl face, într-un fel pe copilul Andrei să se îndrăgostească de poveşti, să ştie cu ce se mănâncă zmeii, deloc cărtărescian, dădaca bună care îl învaţă şi să nu irosească vorbele, cuvintele, Costică-Bec, Piele, prof, securist, cred, şi Don Juan, Învăţătoarea, gaşca de la bloc, fiecare cu ninja lui ţestoasă, Dig Şobolanul, şeful găştii, cu doi ani mai mare decât ceilalţi, colocatarii, cu Bebe criminalul, Miciurin boschetarul-înger, Alin, al doilea boschetar, epilepticul, Didine, ţiganca cocoşată, care dă şi dă (nu spun ce, sunt din Asociaţia Pudibonzilor Anonimi!), celălalt Bebe, care dădea video, doctori, infirmiera Fifi, ceilalţi pacienţi, printre care Geta, care sădeşte dragostea pentru Stan şi Bran, poeta Iulia, sărită de pe fix şi de pe bloc, Sandu zugravul, popa ortodoxu’, pastorul Gabriel, aici avem de-a face cu o minune care este umbrită de o dragoste neîmpărtăşită, pentru o altă Smărăndiţă, care aici este Cristina, un nebun care omoară un câine, Roxana şi Ramona, salvatorul Nea Niculae (naratorul, nenea scriitoru’ se accidentează într-o iarnă, sub un pod, vine beţia albă, "moartea albă" şi el, copilul, nu se mai poate mişca, trece nea Nicu şi-l salvează!), care are două fete şi este ceasornicar, repară de plăcere şi una dintre fetele lui îi aduce o mâţă moartă şi-l întreabă dacă o poate repara, verişorul Ionuţ Taurul, fiul groparului (nu este Ionuţ! Sic!), mort de tânăr de leucemie, apaşii (din filme şi cărţile lui May), domnul Filipescu, cinefilul, Ilie Pintilie, hei, hei, ce ştiţi voi, apoi vânzătorul de ziare (ce mai stăteam şi eu la coadă la "Fotbal plus", aveam aproape toată colecţia şi mama a aruncat-o la gunoi!), bunicii şi ar mai fi personaje, aproape câte unul pe pagină.

Se schiţează ceva despre "natura umană" ("mă înnebunesc, dragilor, mă înnebunesc toate ştirile pe scurt care îmi explică natura umană", p.114), e o carte, ce mai la deal, la vale, la pădure, la uzina de armament, e o carte într-o frază despre propoziţiile scurte ("la ziar ne obligau să scriem în propoziţii scurte, ca să nu plictisim cititorul, (…) mie nu mi-au plăcut niciodată propoziţiile scurte, dar le foloseam, nu aveam încotro, nimeni nu avea încotro, şi în apărarea mea nu pot să chem decât realitatea că mai lăsam, când şi când, câte o pisică, întotdeauna neagră, să-mi traverseze propoziţiile scurte, să se îndrepte spre nicăieri", p.8), este o carte şi despre alienare, alienarea adusă de noul capitalism, deloc domesticit, este o carte despre Adevăr, adevărul poveştilor, adevărul-nostalgie, este o carte-adeverinţă ("o adeverinţă că m-am născut, am copilărit, am fost adolescent şi am dansat, am băut beri în grădini de vară şi am fost la filme de cinematograf, am fost la spectacole de teatru şi am ascultat pianiştii plângând…", p.10), unde divinitatea nu este scutită de reclamaţii. De pildă, în urma unor complicaţii după o ruptură de braţ, a doua sau a treia, personajul are nişte operaţii: "în prima noapte în care am rămas singur în primul spital am citit Noul Testament şi nu m-am speriat, voiam doar să rescriu povestea aceasta, mi se părea că totul trebuie scris altfel, dar nu am scris nici un cuvânt pe hârtie, scriam totul în cap, iar la mine în cap Iisus Hristos se dădea jos de pe cruce şi cu puterea lui de Fiu al lui Dumnezeu îi pedepsea pe toţi cei care-l biciuiseră şi-l scuipaseră şi-l umiliseră şi-l urcaseră pe crucea aceea, şi cu puterea lui de Fiu al lui Dumnezeu se răzbuna, mă revolta, dragilor, mă revolta laşitatea acestui Fiu al lui Dumnezeu, dar nu aveam de ce altceva să mă agăţ ca să prind speranţă, e greşit să crezi că un copil de nouă ani nu poate să-l întâlnească pe Dumnezeu într-o noapte, într-un spital, eu vin şi vă spun că se poate, dar tot Dumnezeu permitea şi să mi se întâmple tot ce mi se întâmpla mie, aşa că îl pierdeam des", p.58.

În caz de extremă urgenţă, divinitatea ar putea fi înlocuită cu Bohumil Hrabal ("domnul nostru", p.65, sic!), aşa sună şi dedicaţia cărţii ("Domnului nostru Bohumil Hrabal şi celor de atunci")!

Într-un fel, pe lângă divinitate, se caută şi eroi, mereu se caută, suntem o lume fără eroi care să ne satisfacă, pot fi şi fotbalişti, la World Cup 1994 sau la marginea oraşului, în timpul unui campionat al cartierelor sau al străzilor, când povestitorul chiar devine erou apărând o lovitură "de la 11 paşi", pe contraatac echipa lui marcând, în ultimul minut, golul victoriei, şi toate aceste cuvinte despre cuvintele lui Andrei Crăciun curg şi ele, într-un fel, tot "din înaltul cerului, ca nişte fulgi de zăpadă, dar eu nu mai pot să văd toate acestea şi îmi întorc, iată, chipul către Dig, şi lacrimi sunt în ochii mei acum, şi lacrimi sunt în ochii lui acum, şi totul a trecut" (p. 118), aşa se termină cartea, cu o întoarcere a povestitorului la Plopeni, unde se reîntâlneşte cu Dig, "toţi prietenii mei de demult au plecat, toţi în afară de unul, Dig!, (…) ştiu unde mergem, ajungem la ultimul etaj şi ne înălţăm pe acoperişul blocului nostru pitic şi de aici privim ce a mai rămas din restul zilelor noastre pe pământ, eu nu spun nimic şi nici Dig nu spune nimic, nu mai e nimic de spus, peste noi începe să cadă o ploaie, plouă, dragilor, şi acesta e genericul final" (p.115-116)…

Citit 614 ori Ultima modificare Vineri, 21 Iulie 2017 14:04

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.