Alina Șerban, „ Ziua în care am învăţat să zbor”, roman, vol. I, Editura „Quantum”, 2017
O atmosferă rece, sobră, personaje cu nume germanice, relaţii umane aproape deloc exuberante. Dimpotrivă. Și un personaj central, Oskar, scriitor notoriu, bolnav de depresie, maladie incurabilă, socoteşte el. În paginile de început sărbătoarea Crăciunului adună familia laolaltă: părinţii şi cei cinci copii, trei băieţi, Oskar, Martin şi Josef, şi două fete, Elsa şi Karolina, toţi oameni în toată firea, ajunşi ori nu acolo unde li s-a cerut sau unde au dorit ei înşişi, spre bucuria ori, mai ales, dimpotrivă, spre supărarea tatălui şi a mamei. Oskar a fost împins spre medicină, dar n-a terminat-o, preferând să devină scriitor. A socotit că este calea lui. La o lansare de carte – eveniment impozant, grandios chiar, cu zeci de invitaţi, ca o nuntă – eroul se explică: „Le-aş mulţumi şi părinţilor mei. Oameni cumsecade, cu frică de Dumnezeu, însă n-am s-o fac. (...) Ei n-au fost niciodată de acord cu ceea ce fac. Prin asta vreau să le zic celor care-şi doresc să fie scriitori... şi să-şi lanseze cărţi... şi aşa mai departe... că nu e o meserie ideală şi că nu toţi îţi cad la picioare în momentul în care te decizi să i te dedici. Ai mei nu m-au apreciat niciodată, dar asta nu m-a împiedicat să ajung unde sunt acum. Aşa că nu lăsaţi pe altcineva să stabilească ce drum să aveţi în viaţă.” Nu voi deconspira ce efect au avut în public şi în propria familie vorbele eroului.
Încercând un raţionament logic, voi spune că starea celui care izbuteşte – cu brio chiar! – pe calea aleasă ar trebui să-i producă fericire. Nu se întâmplă şi în cazul de faţă. Oskar este ori se consideră nefericit. Un nefericit incurabil. El îşi explică purtarea prin boala proprie, depresie, stare maladivă de nevindecat, zice-se, care îi produce periodic căderi fizice şi psihice, una din ele, sfârşită la spital. Asistăm la asemenea crize, ni se oferă păreri medicale, pacientului i se recomandă remedii. Totuşi, schimbarea, i se sugerează, ar trebui să vină din interior, din propriul suflet. Un cadou oferit de una din surorile sale, Karolina, un tablou – imagine reprodusă parcă pe coperta cărţii – este însoţit de câteva propoziţii sugestive: „Știu că ai să înţelegi ce reprezintă el şi ce am vrut să-ţi transmit de fapt. Poate, într-o zi, ai să vezi dincolo de oceanul tău de suferinţă. Poate, într-o zi, ai să reaprinzi lumina de la far şi ai să zâmbeşti aşa cum o făceai când ne jucam împreună. Îmi imaginez că nu ţi-e uşor. Însă trebuie să ştii că toţi suntem alături de tine... Mereu şi mereu, şi mereu, şi mereu, şi mereu, şi mereu.”
Răceala din carte pare incompatibilă cu dragostea. Totuşi, eroul o întâlneşte pe Clara, acceptă să convieţuiască împreună o vreme, femeia îi declară iubirea, aşteaptă o confirmare similară de cealaltă parte. Dar replica lui, „Nu cred că îmi mai permit luxul să iubesc!”, împiedică relaţia să avanseze, chiar dacă partenera sa de apartament dorea să-i ofere un dar absolut special, un copil. Iată reacţia lui: „Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare, că nu mai aud bine. Nu i-am cerut niciodată aşa ceva, nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Eram atât de nervos şi dezamăgit de noi, încât nici nu ştiam cum să mă comport. Mă simţeam trădat, minţit în cel mai rău hal. Eram de nouă luni împreună, însă ea gândea deja prea departe. Voia o familie, un copil, însă eu nu eram pregătit pentru aşa ceva. Aveam atâtea pe cap, viaţa mea era un haos total.”
Iar această stare confuză îl împinge către sinucidere, optează pentru un pod, dar este salvat în ultima clipă de bunul său prieten, Rudi. „Nu vrei să plecăm de aici? este întrebat. Nu vrei să terminăm cu prostiile? Hai, ce zici?” Moment în care Oskar revine la realitate: „M-am întors către el, l-am împresurat cu braţele de mijloc şi mi-am rezemat capul de burta lui. El era colacul meu de salvare, bucăţica de pământ pe care orice pasăre o caută, atunci când nu mai poate zbura.” Aici romanul deschide o linie ce va fi ori nu urmată în volumul următor: prietenia ca remediu al depresiei, al nefericirii, pistă de pe care cei bolnavi de tristeţe pot încerca să zboare cu adevărat pentru prima dată.
Nu am povestit întâmplările din carte, lăsând cititorului, întreagă, plăcerea lecturii. Autoarea reuşeşte să contureze dincolo de starea eroului, personaje memorabile, bărbaţi şi femei, implicaţi într-o acţiune fluentă, tensionată. Folosirea persoanei întâi pentru mersul naraţiunii, eroul central fiind, cum spuneam, bărbat, nu-i creează autoarei dificultăţi de scriere. Îi izbuteşte, cum spuneam încă din primele rânduri, şi conturarea peisajului general, rece, soarele acompaniind gerul şi oamenii, fără a-i încălzi prea mult. Este de apreciat „tupeul” Alinei Șerban de a debuta cu proză de întindere, ştiut fiind faptul că prima opţiune a autorilor tineri, mai ales când e vorba de domnişoare, este de regulă, poezia. Și o ultimă remarcă: ziarul „Viaţa liberă” care a reprezentat şi în trecut o casă primitoare pentru scriitori continuă să nu-şi dezmintă vocaţia. Alina Șerban este deja un nume. Nu numai în paginile gazetei, ci, iată, în literatura contemporană. Ceea ce nu este deloc puţin lucru. Și încă două amănunte. Lansarea cărţii s-a petrecut la librăria „Humanitas”, la finele lui aprilie. Evenimentul de atunci, cred eu, poate fi urmat de alte întâlniri ale autoarei cu publicul iubitor de literatură. În plus, romanul merită să fie cunoscut de cât mai mulţi scriitori şi oameni de cultură gălăţeni. Volumul poate fi procurat de la librăria amintită mai sus. Eu l-am găsit pe Elefant.ro. Căutaţi-l şi citiţi-l. Nu veţi regreta.
