Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Recent, o reclamă postată pe facebook suna cam aşa: „Pentru a sărbători diversitatea din lume, ne-am propus să o căutăm în ADN-ul nostru.” Spiritual, istoriceşte-literar, obsesia la noi ar putea fi de la regretatul Simon Ajarescu încoace, a cărui ultimă carte, apărută postum, se numea chiar „Gen-Om”… iar cartea de debut se intitula „Biopoeme”!

Iulia Roman, pentru a sărbători frumuseţea, dar, într-un fel, şi dorul, a ales ADN-ul literaturii: „corpul femeii devine mărturie/ pe iarba răcoroasă./ doar cerul îi luminează pielea,/ cu miros de pere coapte”.

Ca să fim ajăreştieni în continuare, şi Iulia Roman ne dăruieşte nişte bio-poeme, unde viaţa învinge câteodată literatura, dar şi umbrele întunericului dansând a sfârşit: „…iar când nu mai e nimic,/ mai sunt petuniile și begoniile”, aşa mai scrie tânăra poetă Iulia Roman, care soseşte în tumultoasa lume literară cu un volum provocator, în care abstractul fiinţei umane (feminine) este îmblânzit, unde se caută, cu lucidă disperare, noi mijloace de expresie, dar şi o juvenilă mântuire livrescă. Dintre două lumi, „între” două lumi, cuvintele încearcă a se iubi, se naşte „cartea răcoroasă”, o treime jurnal liric de început de viaţă, o treime meditaţie surprinzător de matură, o treime tot ce vrea cititorul dedulcit la Mozart, Dali, Odilon Redon, Van Gogh, Venus din Milo ş.a., cititorul care ştie sau trebuie să înveţe ce înseamnă să beldeşeşti de plăcere cu ochii închişi, pipăind litere, cuvinte, versuri… Cetăţean universal, străbătând Parisul, Milano, legând Occidentul de Levant, Iulia Roman lasă într-adevăr o mărturie despre omul care se vrea şi cuvânt, ştiind ce este nimicul, dar şi frumuseţea…

Desigur, este o carte de debut, cu tot ce presupune aceasta: fragilitate, autenticitate, chiar teamă de eşec! Austeritatea, nu întâmplător unul dintre poeme se numeşte „Vânt auster”, se împleteşte cu entuziasmul bogat al tinereţii şi chemarea iubirilor necesare: „gândurile în șoapte alunecă printre degete la nesfârșit/ o poveste scrisă de lucrurile care ne‑au atins pentru totdeauna/ de breteaua sutienului ce‑am uitat‑o la tine/ și de ușa scârțâind mereu, zâmbindu‑ne/ cearșafurile ce‑aleargă jucăușe să ne prindă/ iară eu fug cât mai departe de mine/ mi‑e teamă să nu pierd ultimul autobuz spre tine.” (p.8)

Desigur, dacă am cădea în ispitele comparatismului, şi am spune câteva nume deja consacrate ale literaturii (şi) erotice feminine contemporane, precum Rodica Draghincescu, Angela Marinescu, Nora Iuga, Ioana Bradea, Iulia Roman cu siguranţă este… „o fată cuminte”, dar care ştie a se revolta (mai exact, dacă ar fi să facem o apropiere loco, lirica sa ar fi înrudită întrucâtva cu cea a Ioanei Tudorie, şi ea destul de recent debutată): „Răbufnesc din abisul cristalin al ochilor/ precum un râu învolburat,/ nimic nu este ceea ce pare și doare,/ dar nu‑i bună nicio alinare:/ urmele rămân întipărite,/ nimic nu e ca mai înainte!/ Doar cicatrici a ceea ce au fost odată/ Aceleași dăinuitoare... iluzii”… (p.9)

Andrei Oişteanu scria undeva că „Fiinţa umană este un perpetuu câmp de luptă între Natură şi Cultură. Instinctele naturale (înnăscute) încearcă să domine preceptele culturale (dobândite). Şi viceversa. De regulă, cele din urmă le înfrânează (sau le amplifică) pe cele dintâi.”

Iulia Roman dă şi ea această senzaţie deseori, intelectul putând dicta şi el căutarea metaforei: „obișnuim să găsim vieții un scop,/ în fiecare zi, în fiecare limbă ori cultură.”(p.15)  Sau: „Cuvintele îmbracă o iubire moartă,/ lăsate‑n urmă pe‑o conștiință pătată,/ natura‑i element părtașși confident ‑/care privește, zâmbește și tace:/ iară noi, dezgoliți de sentimentele pure în fața lumii,/ neînțeleși de cei ce nu vor să‑nțeleagă!// Căci peste toate ce‑ar fi fost/ Trupul tău miroase dulce‑amar!” (p.11)

Se simte o tensiune între uman şi dorinţa de a fi mai mult, este o sete de sacru care se disipează deseori în aburul cafelei sau al dorinţei: „Trupurile ni se încălzeau la reşoul inimilor noastre/ cântecul cafelei de dimineaţă/ acompaniat de suavele declaraţii mute de dragoste/ ale oamenilor ce eram noi./ O istorie ce nu ne mai prinde/ în jurul vechii ceşti roşiatice/ în tricoul tău alb/ pe care‑l uram…”
Apropo de dorinţa de sfântă puritate, poemul „Ceaţa Bosforului” ar putea fi exemplar. Poetul, „rodie necoaptă”, alt titlu de poem, vag auto-ironic, este „purtat de valul timpului,/ de vântul etern/ ce se lupta furtunos Înăuntru!”

Alte coordonate lirice ar fi acest du-te-vino între „Înăuntru” şi „Înafară”, întoarceri sui generis ale fiinţei clepsidrei, „Întoarceri” fiind şi titlul primului grupaj… Emoţionante, sunând oarecum à la Medeleni, sunt poemele care învie atmosfera copilăriei din vacanţele de la Costache Negri („C.N.”, în volum), bunica fiind o adevărată zeiţă a memoriei şi a bunătăţii! Gogoşile, pepenii, greierii, motanul Oscar ş.a. devin atribute lirice de neuitat, proustian sau nu…

Înrobită necesar conştiinţei („mă încântă ideea de a‑mi imortaliza postura/ în fața unui mapamond de priviri șterse,/ ca apoi să mă întreb, de ce?/ de ce privirea unui nud apreciat considerabil/ mă face să mă pierd/ în transpirația conștiinței?”), poeta luptă pentru orice transfigurare: „doamnele sunt rugate/ să nu țină cont de focul roșu/ când își transportă trupurile mlădioase/ pictate în acuarelă.”

Plasticitatea şi muzicalitatea, inclusiv căutarea lor, sunt alte atribute ale acestui turn Eiffel liric pe care poeta a încercat, iată, să-l ofere, amintire...  cernută de „o minte care zburdă după voluptatea cuvintelor.” Sau, poate mai exact, un salon al oglinzilor ca la Versailles, după cum rezultă din unul dintre ultimele poeme, o altfel de invitaţie la un bal volens nolens post modernist, un fel de Untold de salon: „am vrut să fac pace,/ chiar la versailles,/ cu tine, cu noi./ numai că în loc să mă oglindesc/ în fildeșul iubirii tale,/ am găsit o mie de fațete prin care/ să‑mi privesc adâncul singur,/ în salonul oglinzilor.”

Citit 1205 ori Ultima modificare Luni, 28 August 2017 15:49

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.