Ramona Băluţescu, zână bună a multor păsări din lumea aceasta (conform altor preocupări pragmatice), că de alte înaripate din alte lumi nu prea ştim agnostic mai nimic, ne-a obişnuit cu o anumită temperatură a cărţilor sale. Poemele sale se toarnă cât mai sunt fierbinţi, cititorul nu se poate mulţumi cu "ceva" căldicel. Poveşti mai vechi par a fi tocate mărunt, puse în pliculeţe speciale:
"Oricîţi pui de pasăre aş plînge, după ce nu i-am putut salva,/ Pentru că au plecat fără să înveţe vreodată să zboare,/ Probabil nu m-aş califica pentru respectul tău,/ Pentru zîmbetul tău larg, cu un pahar în mînă,/ Pentru politeţea ta de club de oameni bogaţi.// De vei trăi îndeajuns,/ Cîndva o să fiu deasupra serbărilor tale sofisticate,/ Cu lume calpă şi fără ca oamenii chiar să se privească-ntre ei…" (p. 27)
Filosofic vorbind - poezia pe care i-o ştiu eu nu a fost niciodată facilă -, obsesia Numelui pare să fie punct de plecare (la propriu, este poemul care dă titlul cărţii şi cu care se şi deschide… petrecerea în pijamale): "Într-una din încăperile numelui tău locuiai tu./ Şi eu îţi băteam - chiar şi noaptea - la poartă, spunîndu-l,/ Căutînd gîlceavă şi venind cu plocoane celor care-l ştiau,/ Şi-aproape plătindu-i să îl rostească, odată cu mine,/ Hîşîind cîinii cu joarda, din preajma lui,/ Şi punîndu-l pe pernă, ca pe un Înger, Îngeraşul meu,/ Spre dimineaţă, alături,/ Cînd deja şi ecoul era sleit să participe/ La joaca mea de-a servitul de ceai din căni de copii,/ Din care, uneori, ai fi putut să te prefaci că bei,/ În numele Tatălui, şi-al Fiului,/ Şi al Stafiei lucrurilor ce-ar mai fi avut loc în matcă,/ Dar nu s-a vrut."
Invocarea ludicului este, desigur, o glumă… jucăuşă: Poezia este, totuşi, o treabă serioasă, de viaţă şi de moarte, adică de Iubire sau de lipsă a Iubirii. Ultimul poem, "Încheieri", este exemplar în acest sens: "Am crezut mereu/ Că rămîne ceva după dragoste./ Chiar şi pasărea cea mai dragă/ Ia urma pămîntului,/ Sau pămîntul o înconjoară/ În palma sa, tăcut./ Am crezut/ Că locuim un dram de încredere,/ Care păstrează ceva în el,/ Şi după ce ne răsucim a plecare./ Doare mai tare acum,/ Decît atunci cînd mă scuipai în faţă./ Viaţa mea, lîngă care te guduri,/ Tace./ Plecarea a fost deja./ Doar am rămas puţin mai mult pe peron,/ Lîngă ceştile de ceai, de copii,/ Cu apă."
Desigur, Poezia poate să fie şi doar apă chioară, nu este cazul aici! În privinţa păsărilor care tot apar, tot zboară, se zbenguiesc, înoată, mor, într-o nouă ecranizare a "Păsărilor", Ramona Băluţescu trebuie să fie angajată consilier fără nicio discuţie (este aici şi un apropo la o anume pasiune/meserie)! Poemul "Încredere de pasăre" este un certificat/ atestat mai mult decât concludent: "Mă întreb/ Ce gîndeşte pasărea mea cea mai dragă despre mine,/ Cînd eu îi deschid carnea,/ Şi răscolesc cu unelte reci şi metalice/ Răul de-acolo, înflorit între dureri,/ Şi, după toată spaima şi contradicţia,/ După o vreme prea scurtă,/ Ea tot la mine vine,/ Printre picioarele mele,/ Ţipînd, a luare în braţe…" (p. 23)
Fiinţe-oameni-păsări-suflete-seminţe (germinare senină ori nu), prea mici pentru răzbunare, căutând sicrie potrivite (Cutie potrivită: "Încă mă-nchipui mergînd cu tine pe străzi.// Dragostea mea atîta de mare,/ Încît nu-şi găseşte o potrivită cutie înstejărată,/ Pentru înmormîntare.// Încă mă-nchipui mergînd cu tine de mînă pe străzi..." (p. 41)), oamenii Ramonei jinduiesc după un "ce-ai" anume, "Ce-ai, Ramona?", dor de dragoste: "N-am mai sărutat de atîta vreme un bărbat,/ Şi sărutarea nedată/ Umblă după mine, agăţată de două fire,/ Ca un căţel,/ Ca un mărţisor neprimit, ca o poşetă,/ Ca un ochi, în tandră vorbire cu nervul optic,/ Şi, în timp, cu coacerea, maturarea, fezandarea cojii./ Simt cum mă transform, din fetiţa cu chibrituri,/ În casa cu trei fete,/ În care eu-s cea hîdă şi îngălată,/ Cu cartea în mînă, şi lipsită de evenimente propice rutului…" (p. 45)
Vegetalul îşi solicită şi el dreptul ecologic la existenţă (apropo de germinare), corul fredonând corcoduşilor, macilor ş.a.m.d. Într-un fel, sunt şi poemele unei calde uimiri a Maturităţii: "Nici nu ştim din ce clipă a vieţii/ Am ajuns un balast,/ Înveşmîntaţi în resemnare,/ Ca-ntr-un cocon de mătăsoasă tristeţe."
Rareori, Deznădejdea, Luciditatea, poate chiar Moartea, să se adune, să se prindă în mrejele Frumuseţii, să-nrobească fiinţa femeii în numele Libertăţii, dându-i şansa de a folosi cuvintele pentru cântarea minunilor înfrângerilor: "Eu,/ Cînd vorbesc cu tine,/ Parcă brăzdez nisipul,/ Cu degete de teamă,/ Să pun cuvinte de nespus, în urmă,/ Să crească, aşa, pigulind,/ Ca un golumb, aripa,/ Îngropînd, mai apoi, cu tandreţe, gîndul,/ Spre seară,/ Că şi nisipul încins rodeşte -/ Îngropîndu-l cu ochii deschişi." (p. 72)
"Beţia de a încă iubi" adună omul să tot zică, chiar şi pentru "Improbabil rod", cum s-a numit poemul de mai sus. Ramona Băluţescu, Mary Poppins a poemelor sale copii, cântă bine "A Spoonful Of Sugar"!
