A şaptea poruncă din Decalog este o interdicţie pe care Dumnezeu o dă iudeilor prin Moise în ideea de a nu mai săvârşi unul dintre moravurile grele, adoptat de oameni de când lumea şi pământul.
„Să nu fii desfrânat!” (Ieşirea 20, 14). Nu ne trebuie multă înţelepciune duhovnicească pentru a înţelege sensul acestei porunci divine prin care Dumnezeu îi învaţă pe iudei cum să se îndepărteze de păcat, să nu slujească la doi domni; adică, ori eşti fiu al lui Hristos şi îi slujeşti lui Dumnezeu ori eşti urmaşul lui Iuda şi îi slujeşti lui Satan.
Lui Dumnezeu îi slujeşti prin dragoste, iar lui Satan prin păcat, oricare este expresia păcatului. La originea tuturor relelor, a tuturor necazurilor pe care le avem în viaţa noastră este păcatul. Aşa ne învaţă Dumnezeu prin Moise înainte cu 1300-1500 de ani de venirea în lume a lui Mesia. Aşa ne învaţă Mântuitorul, Biserica şi Sfinţii Părinţi.
„Amartia”, adică păcat
Termenul de păcat vine din evreiescul „hattat” şi desemnează îndepărtarea de la un scop bun. Pe linie etimologică, „hattat” corespunde grecescului „amartia” şi defineşte „pervertirea unei voinţe” de la cele bune, de la cele ale lui Dumnezeu la cele rele şi viclene ale lui Satan. În limba latină, „peccatum” se foloseşte într-un sens larg şi desemnează „concupiscenţa şi prin aceasta pedeapsa şi jertfa pentru păcat, ne învaţă părintele mitropolit dr. Nicolae Mladin.
În limba română, termenul de păcat se traduce prin încălcarea unei norme, a unei legi bisericeşti, a voinţei lui Dumnezeu şi el desemnează o abatere de la atitudinea firească, ziditoare de suflet a omului. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, păcatul este echivalent cu neascultarea, în timp ce Sfântul Vasile cel Mare consideră păcatul drept „separarea omului de Dumnezeu”.
Fiecare faptă a noastră care nu aduce bine semenilor şi nu ne dă nici nouă o stare de confort spiritual este un păcat. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că motivul uzual al păcatului este egoismul nostru, dorinţa de a ieşi în evidenţă şi de a face pe placul nostru, după voia noastră şi a oamenilor şi nu după voia lui Dumnezeu. Şi care este voia Lui? Este să răspundem „da” la parteneriatul de iubire al lui Dumnezeu.
Păcatul primordial
Nu cumva tot din egoism Adam şi Eva au căzut în păcatul primordial? Ştiţi că Eva l-a ademenit pe Adam să muşte din mărul, din pomul cunoştinţei şi văzându-se gol - nu despre goliciunea trupească e vorba aici, cât mai ales de cea duhovnicească - a încercat să se ascundă de Dumnezeu! Întrebat de Părintele Ceresc: „Adame, Adame, ce faci?”, adică de ce ai consumat păcatul prin neascultarea ta faţă de Mine? - Adam se îngroapă şi mai tare în păcat.
Cunoaşteţi atitudinea lui Adam care a ocolit adevărul, spunând că a muşcat din măr, din pomul cunoştinţei răului, fiind ademenit de Eva. La rându-i, Eva a dat vina pe şarpe!... Şi uite aşa, amândoi, Adam şi Eva au îmbrăţişat păcatul, prin desfrâu şi minciună, preferând să-şi înmulţească necazurile şi să nu renunţe la păcat.
De atunci şi până astăzi, păcatul în lume s-a înmulţit şi din veac în veac, prin prorocii Vechiului Testament, prin Fiul lui Dumnezeu, prin apostoli şi apoi prin Sfinţii Părinţi, Dumnezeu ne învaţă că smerenia şi iubirea ne ajută să ieşim din iadul păcatului. Pentru a ne scoate din păcatul primordial cu care ne naştem din părinţii trupeşti, Fiul lui Dumnezeu S-a Jertfit pe Cruce şi S-a dat Jerfă lui Dumnezeu.
Înţelegem de aici că în acest parteneriat de iubire, Dumnezeu este Cel care a iubit primul. V-aţi întrebat, de ce? Fiindcă El, Dumnezeu, ne-a făcut după chipul Său şi pentru că nu doreşte să ne scape din braţul Său ocrotitor, ci să ne cheme la lumină ne cheamă să fim asemenea Lui. Şi noi, fiii Săi, din dragoste de Dumnezeu şi de semeni, trebuie să încercăm să ajungem la asemănarea cu El.
În Biserica lui Hristos, Taina Sfântului Botez are darul să curăţească pruncul de păcatul adamic, dar pe măsură ce creşte, la rându-i, omul trebuie să fie preocupat să iasă la lumină, să facă faptele sale în lumina lui Dumnezeu şi din dragoste de oameni, nu din dorinţa de a se pune omul - creatura lui Dumnezeu - în evidenţă.
Şi oare, nu din egoism, nu din neascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu au căzut în păcatul primordial Adam şi Eva? Şi nu facem şi noi acelaşi lucru? Ne întovărăşim cu păcatul, uitând adeseori că „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”...
Şi oare nu din dorinţa de a ieşi în evidenţă vedem pe ecranele televiziunilor noastre chipuri jalnice, descompuse, în special, tinere care consideră desfrâul un mod de afirmare?... Şi oare nu din păcatul desfrâului şi din egoism noi, urmaşele Evei (şi nu ale Evei în Duh) ucidem adeseori viaţa pruncului încă din faza embrionară?... Acestea sunt teme de reflecţie până la următorul popas duhovnicesc în Pământul Făgăduinţei. Timp în care vă rugăm să ne scrieţi despre cum vedeţi desfrâul de pe ecranele noastre?...
Păcate grele şi păcate împotriva Duhului Sfânt
Biserica noastră prin înţelepciunea, prin trăirea şi revelaţia în Duhul lui Dumnezeu ne învaţă care sunt păcatele şi de câte feluri sunt ele. Fiindcă unele ni se par a fi păcate mici, dar - atenţie - tot păcate sunt! Avem păcatele grele şi cele săvârşite împotriva Duhului Sfânt. Pentru că ne referim la a şaptea poruncă din Vechea Lege prin care ni se recomandă să nu fim desfrânaţi, spunem că acest păcat este încadrat de Sfinţii Părinţi la păcate grele.
Învăţătura Bisericii Drepmăritoare consideră între păcatele grele mândria, iubirea de arginţi, desfrânarea, pizma, lăcomia, mânia şi lenea. Dacă doriţi să citiţi mai multe despre cum să eliminaţi din viaţă aceste păcate, vă recomandăm „Remediu contra celor opt păcate”, la Sfântul Ioan Casian. Vom afla că toate aceste păcate, fărădelegi, sunt din reaua administrare a propriei voinţe a omului.
De asemenea, în învăţătura Bisericii Dreptmăritoare avem şi păcate împotriva Duhului Sfânt pe care - cu voie sau fără de voie le săvârşim - dar de care trebuie să ne ferim. Din „Învăţătură de credinţă ortodoxă” reţinem că e vorba despre: împotrivirea arătată de cineva cu rea-voinţă şi cu bună ştiinţă faţă de adevărurile credinţei creştine.
Un fiu al Bisericii lui Hristos care are continuu câte ceva de comentat despre Biserica în care s-a născut în Duh, dar fără să treacă pe acolo de la botez, acesta săvârşeşte unul dintre cele mai grave păcate. Tot aici este şi păcatul care ne determină să nesocotim încrederea, mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Aici ar trebui să ne regăsim toţi cei care încalcă fără teamă poruncile Domnului, bizuindu-se pe socotinţa greşită că Dumnezeu îi va ierta, pentru că este bun şi iertător!
Atât de bun, încât va închide ochii când minţim şi ne minţim călcând peste cadavre; am dori ca Dumnezeu să fie atât de bun încât să treacă cu vederea când facem rău aproapelui nostru, ca să iasă în evidenţă egoismul şi răutatea noastră... E o percepţie falsă a realităţii, fiindcă, realitatea a dovedit-o de atâtea ori, mai devreme sau mai târziu neputinţele noastre omeneşti ne vor dezgoli, ne vor arăta adevărata noastră faţă... Descompusă, cu o mască în loc de chip...
Sfinţii Părinţi ne învaţă că săvârşim păcat împotriva Duhului Sfânt când arătăm deznădejde în ajutorul lui Dumnezeu şi pentru aceasta îi pizmuim pe semeni, pentru darurile şi talanţii speciali pe care aceştia le-au primit de la Dumnezeu. Păcat este şi nepocăinţa până la moarte a unora dintre noi.
Dar să ne adunăm gândurile, să ne recunoaştem limitele omeneşti... „Nu vă asemănaţi chipului acestui veac, ci schimbaţi-vă mintea prin înnoire!”, spune Sfântul Apostol Pavel. Să-l ascultăm şi să nu uităm că pentru a ne înnoi trebuie să renunţăm la vechile şi relele obiceiuri!
