O bătrână...la colţul Omenirii (pastel uman)

O bătrână...la colţul Omenirii (pastel uman)
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Din colecția "Cele mai triste poezii rămase tablou"

Stă la colţ! nu cere! are ochi a/mari!

mari...de sărăcie! plini cu depărtare!

n-are nici o vorbă! n-are nici un plâns!

(stă la colţ! se stinge! cred că-i lumânare!)

Fruntea-i – sacrosanctă arătură-n dar

cestei lumi deşarte, fără înainte...!

tremurul sprâncenei – un semnal adânc!

degetele sale – nişte vreascuri sfinte!

Ce alcătuire statuară-n târg:

irisuri înalte – două nopţi bătrâne...!

Domnule de toate şi de toţi, (m)-auzi?

spune: cine pleacă?...spune: ce rămâne?

Câtă omenire trece-n sus şi-n jos,

cu indiferenţă şi cu-n fel de silă,

şi aud o voce cu bre/ton deştept:

chiar nu simte nimeni cum că-i inutilă?

cum ne ruşinează şi ne stă în drum?

Nici să se ridice vlagă nu mai are,

nici să-şi facă semnul crucii în zadar!

(stă la colţ! se stinge! cred că-i lumânare!)

NEC PLUS ULTRA, Colecție

Citit 3165 ori Ultima modificare Duminică, 29 Septembrie 2024 16:40

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.