Nimic mai sigur ca întâmplarea!...
strigă şi scrie poetul pe ţărnă, pe zăpadă şi pe caiet,
să se audă şi să se vadă până la tot ce stă în mişcare,
până la tot ce umblă în şedere,
să citească oricine şi să urle: nu regret,
nu râd şi nu plâng, nu mă alină şi nici nu mă doare
nici un punct de re/vedere,
oricât ar fi de uriaş sau mărunt, de repede sau încet!
Nimic mai sigur ca întâmplarea!...
strigă poetul muşcat de siguranţă şi de pietate...(?!)
Apoi, ca şi cum nu (se) aude nici un ţipăt,
îşi adună ţărnele, zăpezile şi caietele
maculate de uitare, învăţate şi roase de singurătate,
le duce cu el: cifre cu cifre, litere cu litere...
şi le trece pe curat: punct cu punct,
elegant şi definitiv...la examenul său de admitere!
