Este uimitor cum o populație minoritară poate să-și pună amprenta asupra vocabularului civilizației care o adoptă
Lingviștii nu știu dacă "împrumuturile" sunt cauzate de amuzament ori de o realitate socială anterior indescriptibilă - în cazul nostru - în cuvinte românești, așa cum s-a întâmplat cu "șurub", "bormașină", "locomotivă" etc.
Mișto înseamnă bine, bun; șucar este bun, frumos; nasol vine de la nasúl - rău; barosan se trage din baró - mare (ciocanul numit baros tot de-acolo vine, de la fierarii țigani), san dilo (ești prost) a dat sandilău, diliu, adică nebun/prostovan, paradit înseamnă stricat, deteriorat.
Din aceeași zonă ne vin și alte cuvinte cu sens negativ: a ciordi, a mangli, a se matoli/machi/pili, șuriu (cuțit), caraliu (karaló = spinos, ghimpos), a hali, a mierli, bășcălie, a beșteli (beš telé = stai jos).
Un cuvânt cu evoluţie interesantă este călău (kalo = negru), înrudit etimologic cu numele zeiţei morții la hinduși, Kali. Romii erau călăi în mai tot spaţiul românesc, pentru că slujba era una stigmatizată, deși deloc rău plătită. În Brașov, de exemplu, călăii s-au înșiruit în istorie sub forma unei dinastii.
Gagiu, gagică au intrat în română tot prin intermediul limbii ţigănești, unde înseamnă "cel care nu este de etnie romă".
Mai spre final, o etimologie surprinzătoare: englezescul pal, care se traduce drept amice și este foarte răspândit astăzi, vine tot din ţigănește, mai exact din prala, care înseamnă frate. În limba romani, phral este înrudit cu sanscritul bhratr și cu latinescul frater.
