* A învăţat meşteşugul de la tatăl său * Chiar dacă are trei băieţi şi şapte nepoţi, nu a avut cui să-l transmită
Pe Petre Spătaru l-am găsit înconjurat de coşuri şi învelitori de damigene de toate mărimile. Cu aşa decor, cât timp am tăifăsuit cu el, am avut senzaţia unei călătorii în timp, în satele de odinioară, acolo unde şi-au dus traiul străbunicii noştri. La cei 74 de ani pe care-i numără, gura şi mâinile îi merg la fel de repede, în timp ce vorbeşte cu drag de împletiturile prin care dă suflet damigenelor şi coşurilor.
Meseria, moştenire de familie
„Aveam 14 ani când am învăţat, de la tatăl meu, să împletesc răchita. La început nu mi-a plăcut, dar nu am avut încotro. M-a forţat ăl bătrân. Dacă ştiam că e o meserie bănoasă, poate lucram mai cu spor. A vrut să mă dea la şcoală, dar nu mi-a plăcut nici să învăţ. A vrut să mă facă preot catolic şi nu am vrut. Aşa că vrând nevrând, am stat lângă el şi am învăţat meserie”, ne-a povestit nea Petre.
Cu toate acestea, nu i-a prea ars de împletit coşuri, chiar dacă se pricepea. Timp de 40 de ani a fost şofer, însă în 1995 a ieşit la pensie. Cum banii erau puţini şi se şi plictisea nefăcând nimic şi-a adus aminte de vechile îndeletniciri. O perioadă scurtă de timp a stat şi în Ungaria, la fiul său. N-a pierdut vremea, a tras cu ochiul la maghiarii care făceau împletituri din răchită.
Acum, ca să-şi omoare plictiseala, Petre Spătaru, băcăuan de origine, împleteşte coşuri şi învelişuri pentru damigene atunci când n-are altceva mai bun de făcut. Stă la parter şi a profitat de spaţiul de la subsol unde şi-a amenajat propriul atelier.
Mâinile mari, ca o lopată, ale lui nea Petre, deapănă cu repeziciune nuielele prin aer, odată ce se apucă de treabă. „În trei, patru ore, împletesc un coş de mărime medie. Cel mai mult durează pregătirea nuielelor. Întâi le fierb, apoi le ascut, le geluiesc. Înainte să mă apuc de lucru număr nuielele de mai multe ori, pentru a nu greşi. Întâi, îi fac baza, fundul, cum se spune. Apoi pun nuiele lungi, furcelele. Împletesc până sus şi la sfârşit pun mânerele. Este foarte rezistent, un coş de-al meu te ţine câţiva ani buni”, povesteşte în timp ce răsuceşte crengile, supunându-le să stea cum vrea el.
Un coş îl vinde cu 30, 35 de lei. „Mulţi spun că e cam mare preţul, dar eu zic că munca mea merită chiar mai mult. De multe ori, ca să scap de ele, le dau chiar şi cu 25 de lei” recunoaşte râzând încurcat, pentru că a fost nevoit să spună asta de faţă cu nevasta care mereu îl ceartă că nu ia mai mult.
Muşterii care vin să le învelească damigenele sunt. Ei vin cu butelcile, iar el se ocupă să le înfrumuseţeze. „Rachiul păstrat în sticlă din asta are un gust mai bun, aparte, nici nu se compară cu gustul băuturii din bidon de plastic. Damigeana de cinci litri o vând cu 20 de lei, pe cea de 25 litri cu 50 de lei. Acum lucrez, de exemplu, la damigeana unei vecine”, spune meşterul. Nu se scaldă în bani, dar nici nu poate spune că lucrează pe degeaba.
„Îmi pare rău că nu au învăţat alţii de la mine”
Nea Petrică are trei băieţi şi şapte nepoţi, care locuiesc fie la Bacău, fie prin străinătate. Regretă că nu a putut da mai departe acest frumos meşteşug. „Când mai veneau la noi, nepoţii mai stăteau aşa pe lângă mine, din curiozitate. Dar niciunul nu a vrut să înveţe. Am un nepot care acum lucrează în Austria, la o fabrică de mobilă. Când era acasă, l-am luat odată la piaţă cu mine, să vindem coşuri din răchită şi învelitori pentru damigene. A doua zi a renunţat. Mi-a spus că-mi dă el zece lei, numai să nu-l mai iau cu mine, că nu-i place. Nici nu pot să mă supăr pe ei. Când eram ca ei, eram la fel de fluşturatic, dar totuşi am prins meşteşugul. În viaţă nici nu ştii când ai nevoie de aşa ceva”, încheie bătrânul, potrivind toarta damigenei.
