Cartea asta mi-a plăcut mult, cu toate că nu sunt un fan înflăcărat al muzicii folk. Dacă aş fi fost, probabil aş fi sorbit cu nesaţ fiecare detaliu despre viaţa şi secretele unora dintre cei mai cunoscuţi oameni de muzică şi de artă din America anilor 60-70. Dar chiar dacă n-ai recunoaşte nici măcar un nume de atist (eu am recunoscut doar câteva), povestea e atât de puternică, încât n-ai cum să n-o remarci şi să nu ajungi s-o iubeşti: un om talentat, cu vise mari, dar cu buzunarele aproape goale, a venit la New York într-o iarnă geroasă, s-a cazat la nişte prieteni făcuţi ad-hoc şi a început să cânte peste tot unde găsea oameni interesanţi şi lucruri de învăţat. Era tânărul Robert Allen Zimmerman, care mai târziu avea să îşi ia numele de Bob Dylan. Câteva zeci de ani mai târziu, de el va fi auzit o lume întreagă. Au fost şi vremuri în care America l-a urât. Dar Bob Dylan a trecut peste toate.
„Cronica vieţii mele” are cinci capitole: „Însemnări pe o partitură”, „Tărâmul pierdut”, „O nouă dimineaţă”, „Îndură-Te, Doamne!” şi „Râul de gheaţă”. Primele două spun povestea venirii lui Zimmerman la New York şi pe cea a alegerii numelui de scenă. Atmosfera din debutul cărţii este cea a oraşului care, cel puţin pentru artişti, era capitala lumii. Se ţineau lanţ petrecerile cu artişti cunoscuţi şi producători. Dar erau prin preajmă şi artişti mai interesaţi de muzica lor decât de bani şi de faimă. Apoi, merită să citeşti şi despre moda vremii, în cercurile muzicienilor. Şi cum să nu vrei să trăieşti atmosfera din barurile în care se cânta şi se asculta muzică bună, de la folk la jazz? The Big Apple avea, cu siguranţă, ce-i oferi unui tânăr artist şi talentat!
Dar pe Dylan nu strălucirea îl interesa. „Era ca şi cum aş fi tras multă vreme după mine un căruţ gol, iar acum începeam să-l umplu şi trebuia să trag mai tare”, îţi aminteşte autorul, despre perioada în care locuia la doi dintre prietenii săi, Ray şi Chloe, şi avea acces la o bibiotecă bogată. Citind şi studiind istoria Americii şi a sclaviei, cultura de masă, modernă, ajunsese să îl intereseze tot mai puţin. S-a dedicat cu şi mai mare avânt creării unei muzici diferite de ceea ce se vindea bine. Era, poate, un fel de underground al vremii respective. Şi, totuşi, s-au găsit oameni care să investească în promovarea muzicii lui şi oameni care să o cumpere.
„O nouă dimineaţă” este un capitol care nu continuă, chiar cronologic, povestea devenirii lui Dylan, ci cuprinde parte dintre experienţele de maturitate ale artistului. Mesajul muzicii îi fusese prost înţeles. Pe la finele anului 1968, America îl credea rebel şi îi cerea să îşi joace rolul. Or, Dylan scrie că nici măcar nu înţelegea ce aştepta lumea de la el, în perioada de glorie a Woodstockului. A fost nevoie de strategie ca să îşi refacă imagine publică şi să poată trăi în pace.
„Îndură-Te, Doamne!” e cel mai tehnic capitol al cărţii. O să-l gustaţi cel mai bine dacă aveţi şi ceva cunoştinţe de muzică. Dar nu-i musai! Este, de fapt, detalierea perioadei din viaţa lui Dylan în care acesta nu reuşea să mai facă muzică din tot sufletul, aşa cum fusese obişnuit. Dar s-a dovedit încă o dată că arta nu-i numai inspiraţie, ci şi extrem de multă muncă, la orice vârstă şi în orice etapă de evoluţie artistică. Aşa că, deşi tentat să se retragă de pe scenă, artistul caută cu încăpăţânare tot soiul de noi tehnici de a cânta şi crea, până când reuşeşte ceea ce îşi propusese: să aducă lumii muzică bună şi poaspătă, cu semnătura sa unică. Şi aşa ajunge să îşi creeze chiar şi un public mai tânăr.
În cele din urmă, „Râul de gheaţă” este un capitol prin intermediul căruia autorul revine la amintirile sale de început. De ce merita să facă întoarcerea asta în timp, o să vedeţi citind cartea.
Povestea lui Bob Dylan este cea a unui om care a crezut toată viaţa în arta lui. Şi asta se vede, pentru că e imposibil să nu fi ascultat şi dumneavoastră măcar o melodie de-a sa. Poate n-aţi ştiut că e scrisă sau interpretată de Bob Dylan, dar aţi ascultat.
„Cronica vieţii mele” a apărut la editura Humanitas, în colecţia „Raftul Denisei”.E o carte bine scrisă, nu prea lungă (282 de pagini cu totul), cu realizare grafică frumoasă, pe care o găsiţi de cumpărat la Librăria "Humanitas "din Galaţi, de pe strada Domnească, nr. 45.
