Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Tot aşa cum unor tablouri li se schimbă în timp rama fină cu alta sbanală, chiar penibilă, multe monumente de for public gălăţene au fost în timp reîncadrate prost, statuile şi-au pierdut preţioase socluri, reţetele e fabricaţie ale materialelor s-au uitat…

O poveste… „beton”

Scriam data trecută despre copacii artificiali pe care inginerul „rustician” Vasile Petrescu i-a construit în 1913, închipuind o punte, un chioşc rustic şi o cascadă în Parcul Eminescu, asemănătoare celor construite de el şi la Cişmigiu şi cu altele, la modă la sfârşit de secol XIX, în toată Franţa. Am căutat multă vreme date despre materialele folosite, căci ulterior părţi din ansamblu (cascada de pildă), nu s-au reparat, s-au cârpit! Ei bine, am găsit date interesante la un specialist francez în restaurarea arhitecturii rustice, Philippe Bidault, care, pe www.decorocaille.onlc.fr, postează imagini cu dantelării în beton armat dar din vechi parcuri pariziene, asemănătoare cu mestecenii artificiali din Galaţi. El oferă şi vechea reţetă de fabricaţie a unor trunchiuri  artificiale: „constituite dintr-o armătură de fier (şi armături metalice cu ochiuri), acoperite cu un strat de beton şi/sau ciment. Pe scurt, cimentul este compus din pulbere de calcar şi apă, betonul este grosier, nu e decât un amestec de pietriş, nisip şi ciment. Suprafaţa este apoi modelată de mână, pentru a desena vene şi noduri din lemn. Fiecare piesă este o operă de artă unică”. Informaţii suplimentare despre betonul şi cimentul respectiv sunt disponibile pe site-ul Dotapea.com, mai spune autorul. Pentru o traducere mai bună decât a mea, poftiţi să cercetaţi mai departe. „Această artă, foarte populară în secolul al XIX-lea, este din nou la modă astăzi” în lume, mai citim.  Bine de ştiut şi pentru Galaţi! Doar că la noi spaţiul parcului este însă foarte meschin : francezul dă exemplul parcului Buttes Chaumont din Paris, de 23 hectare (!) parc inaugurat cu ocazia Expoziţiei Universale din 1867, continuând moda romantică a începutului de secol XIX de „reîntoarcere la natură”, propovăduită şi de Rousseau cu aproape un veac mai înainte.

Soclul statuii lui Negri - piatră de 33 de milioane de ani!

În multe cazuri, a repara a însemnat însă a simplifica! Sigur că a fost mai ieftin, cică „mai modern” (acum, şi plin de graffiti !), dar uşor şi… mai plebeu să se toarne din beton un soclu asemănător cu cel original al statuii lui Costache Negri de pe vremea când statuia era aşezată pe postamentul din fosta Piaţă Regală, cam la intersecţia străzii Brăilei cu Bălcescu (fostă str. General Berthelot), loc numit pe vremuri „la răspântie” (se întâlneau acolo şase străzi, nu două!). Istoricul de artă Corneliu Stoica scria că soclul originar era realizat din piatră de Câmpulung, de la Albeşti”. Sculptorul îşi alegea materialul de culoarea şi calitatea potrivită cu statuia, iar edilii, probabil, după „punga” Galaţiului… Găsesc pe Muscelpedia că Albeşti este o comună din Câmpulung Muscel, cu o rezervaţie naturală geologică paleontologică, unde se găsesc resturi fosile – „colţi de rechin, echinoderme, brahiopode” din eocen – a durat până acum vreo 33 milioane de ani, depozitate în „calcare numulitice, de culoare alb-cenuşii - cenuşiu-roşiatice”. Zona a dat încă din Antichitate acest calcar folosit la construcţii, care conţine adică fosile de numiliţi – foraminifere – străvechi animale unicelulare cu cochilii în spirală.
Nici plăcile iniţiale, din bronz bun de furat, nu s-au refăcut! „Pe soclul iniţial, cel din 1912, mai erau montate trei plăci din aramă. Pe una era reprezentat Negri făcând gestul de unire a românilor, pe alta, marele patriot, fost pârcălab de Covurlui, era înfăţişat la o întâlnire cu prietenii săi în casa de la Mânjina, astăzi muzeu memorial. Printre ei puteau fi recunoscuţi Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri ş.a. Pe a treia, aflată în spatele soclului, se afla un fragment din scrisoarea către Vasile Alecsandri prin care Negri renunţa, la 2 decembrie 1858, la tronul Moldovei. Aceste plăci lipsesc de pe soclul actual”, scria Corneliu Stoica.  A fost ridicată în 1912, prin subscripţia publică a gălăţenilor, de un comitet în fruntea căruia s-a aflat Pandeli D. Petrovici, profesor şi fost primar al oraşului (februarie 1909 - ianuarie 1911)”. Cu lucrări monumentale şi în capitală, sculptorul statuii, Ioan Iordănescu, elev al lui Paciurea, specializat la Paris, a expus la saloanele oficiale din 1924 până la război. 

Soclul statuii Brătianu - piatră faină de Cluj


Statuia lui Ion C. Brătianu a fost iniţial „montată pe un piedestal de piatră de Garbeiul Clujului”, a descoperit criticul de artă Stoica. Dar probabil că este vorba despre comuna clujană Garbău. „Din carierele de piatra Radaia şi Gold light (Garbău) extragem cinci tipuri de piatră (nuanţe)”, consemna recent compania locală de exploatare Levente, din comuna Garbău (http://www.piatranaturaladevistea.ro/fabrica.php). „Piatra naturală se foloseşte în domenii multiple: artă şi sculptură, construcţii, placări orizontale şi verticale şi faţade, design interior”, aflăm de la ei. Mai mult de jumătate dintre cei mai puţin de 2.500 de locuitori ai comunei atestate la 1437  sunt români, ceilalţi, etnici maghiari. Pe site-ul Primăriei comunei găsesc şi ca primă ocupaţie a locuitorilor „Existenţa unei tradiţii meşteşugăreşti - cioplirea pietrei”. Deci, bunicii noştri au adus piatră de unde trebuie!

Sărăcirea comunistă şi pauza tranziţiei

Dispariţia Pieţei Brătianu, la care ne referim separat, în articolul de coloană, a dispărut şi Şcoala primară de băieţi nr. 5,  inaugurată în noiembrie 1882 pe strada Sfinţii Apostoli  sau a Portului. Şcoala avea pe frontispiciu bustul domnitorului Cuza, plasat azi în curtea Muzeului de Istorie. A fost primul din ţară, executat de sculptorul Pierre Granet din Paris şi dăruit chiar de doamna Elena Cuza.
După Revoluţie s-au ridicat foarte puţine lucrări de for public. De pildă, neautorizat încă de edili, un bust al prof. univ. Vintilă Dongoroz, în faţa Facultăţii de de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice este realizat dintr-un material modern, rezistent, care imită bronzul: fibră de sticlă patinată cu vopseluri acrilice şi emailuri colorate - tehnică  folosită şi în… industria auto. Autor e  plasticianul gălăţean Ioan Tudor.
Înainte de revoluţie însă, s-a preferat popularea masivă oraşelor cu busturi de personalităţi (ilegalişti, lideri comunişti, dar şi mulţi oameni de cultură) realizate repede şi ieftin. Aşa se întâmplă cu bustul lui Enescu (turnat în 1956 de plasticiana Florica Ioan, elevă a lui eleva lui Cornel Medrea şi Nicolae Dărăscu; cu expoziţii, chiar pe vremurile comuniste, şi la Berlin, Munchen, Paris, Nisa, Grenoble, autoare la Galaţi şi a sculpturii „Pacea”, furată după Revoluţie de pe strada Navelor – mde, era bronz!). Sau, plasat tot în Grădina Publică, bustul al lui Caragiale (făcut de în ´56 Andrei Ostap, artist român de origine poloneză născut la Chişinău, cu multe lucrări de for public). În ciuda materialului umil, cele două lucrări sunt pe lista monumentelor istorice. Ele erau realizate din  din aşa-numita „piatră aparentă”. La fel în cazul bustului lui Spiridon Vrânceanu, ori cele distruse recent ale lui Spiru Plăcintaru ori I. C. Frimu.
Sculptorul Relu Angheluţă mi-a explicat cum se realiza materialul, destul de rezistent: pe o armătură, cimentul alb era amestecat cu „praf de piatră”, din mici pietricele de calcar, „granule ca piperul şi chiar mai fine”, după ce erau sortate cele mai mari ca materie primă pentru construcţia de străzi sau, aşezate în strat decorativ, în grădină, iar cele mijlocii, pentru mozaicuri.   

Pieţele dispărute în neantul istoriei

Cu vreo zece pieţe publice se putea lăuda Galaţiul înainte de ultimul război! Statuia lui Brătianu fusese amplasată de un primar liberal cunoscut, nu în centru, unde e acum, la concurenţă cu „Elicea”, ci în Port… Statuia arăta nu spre satul de peste Dunăre care îi poartă numele, ci spre Dobrogea şi Bugeacul răpit de ruşi. Inaugurarea din 1926 avea loc în Piaţa "Sfinţii Apostoli"; numită de atunci Piaţa Ion C. Brătianu, astăzi dispărută, aflată cam pe lângă Liceul Industrial de Marină, spune Stoica.
La reamplasarea, după revoluţie (statuia fusese înainte „arestată” în curtea fostului Muzeu de Artă, unde şi-a rupt arătătorul), soclul, asemănător celui originar, a fost construit de o echipă de la Regia Autonomă de Drumuri şi Spaţii Verzi Galaţi (director - Constantin Nedea), condusă de un vestit meşter, maistru specializat în zidărie, ornamentaţii şi lucrări din marmură, Nicolae Malamatidis, „format la şcoala unor antreprenori italieni existenţi la Galaţi în perioada „de aur” de dinainte de război (Pepi, Rocco, Ştefan Ramiris)”. Malamatidis este şi cel care a reabilitat şi copacii artificiali ai lui Petrescu din Parcul Eminescu. Şi astfel lucrurile se leagă peste timp…  

Unde-s...  soluţiile de altădată?

Cum ar spune maestrul Villon, „Mais où sont les… ciments d'antan?”  Unde sunt acoperişurile ca nişte bulbi de floare acoperite cu solzi metalici? Unde sunt pavajele din piatră cubică, mai rezistente decât epocile istorice? Unde sunt planşeele elastice, podele la etaj, din şipcă, papură, lut, plasă de sârmă şi ciment?  Cine poate să mai facă azi misterioase hrube, lungile galerii cu piatră subţire, fără mortar, care uneau Brateşul de Dunăre, pe dedesubt? Un arhitect străin, adus ca să reabiliteze clădirea Centrului de Consultanţă Ecologică de pe str. Basarabiei colţ cu Mihai Bravu, spunea acum câţiva ani că acea cărămidă pusă aparent greşit într-o firidă de zid avea rost: prelua la cutremur şocurile, protejând zidul. Regretatul cântăreţ Nicu Papadopol, pe vremea când era administrator la Biblioteca „Urechia”, îmi atrăgea atenţia că inginerii C.F. Robesco şi R. Effingham, arhitecţii fostului Palat al Comisiei Europene a Dunării, realizaseră la 1896 şi o fosă ecologică, din cărămidă austriacă ştanţată, prinsă fără mortar. Poate vi se par amânunte dar, după cum spunea Flaubert, Dumnezeu există tocmai prin „detalii”.           

Citit 3307 ori Ultima modificare Miercuri, 24 August 2016 01:41

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.