A uitat să plece cucul.../ stă-n salcâm şi se usucă,/
şi-i tot cade câte-o pană,/ şi-i tot cade câte-un plâns –
nu-i dă nimenea nici samă,/ nu-i dă nimenea nici cucă,
să-i aline suferinţa/ (perspectiva) cu-ntr-adins!
Mi se face-aşa o teamă,/ şi o milă mi se face:
dacă pică şi se sparge?/...nu-i mai bine să-l îngân? –
şi încep să spun ca dânsul:/ cucu-ncolo, cucu-ncoace,
pe o cracă veştejită,/ într-un vârf de tei bătrân!
Poate vede că nu-i singur,/ poate îşi mai vine-n vlagă,
poate nu mai dă din lacrimi,/ poate dă din firea sa –
nu se poate să nu-i pese,/ nu se poate să nu-i placă...
tace...mă reped cu strigăt:/ cântă, mă, şi tu, ceva!
