Tu vezi cum păsările-n zbor,/ ca nişte cruci, se pierd în zare,
parcă se duc spre-un veci de veci/ plin cu seminţe şi cuibare?!
Se duc şi se întorc mereu,/ să ne descânte, să ne-ncânte
cu viersul bine-cuvântat,/ chiar dac-au aripile frânte!
Chiar dacă n-au ce da la pui,/ n-ai să le vezi înlăcrămate...
ne dau, şi nouă, cât mai mult/ din scurta lor eternitate!
Stoluri de cruci deasupra mea,/ deasupra ta, deasupra noastră
vin şi s-opresc, din când în când,/ parcă ne cheamă la fereastră,
să ascultăm ce li s-a scris/ pe limba lor, de când pământul...
poate-nvăţăm că Naltul nu-i/ cu noi (numai)decât plângându-l,
poate ne-aducem, în sfârşit,/ aminte (cum)că fiecare
din noi e-o cruce care-(ar) vrea/ spre Început, acum, să zboare!
