!stai liniştită, doamna mea de cruce, şi fii atentă...iată: chiar de cade mărimea sa, ne/totul, nu am frică... doar ştii că am ferestre luminate cu zori din ochii tăi, cu manuscrise scântei din toate gândurile tale, din somnuri, din visări şi din iluzii umblate şi-ascuţite prin walhalle... ştii c-am strigat o lună pe lucarnă să stea, s-o desenez, să am lumină când cineva îmi suflă-n lumânare... şi ochii tăi nu mai au timp să vină!...   !şi înc-odată, doamna mea ...

A dracului de splendidă şi de zvârlugă mai umblă femeia aceasta prin spatele barului, printre nouri de fum şi printre chercheliţi gălăgioşi! A naibii de mândră şi de acidulată şi de sprintenă mai circulă femeia aceasta prin aorta şi prin carotida în/chipuirilor mele! Stană de cremene în faţa barului, uit să-mi comand esenţa de tămâie...şi mă holbez lung şi mult la scăfârlia ei asemănătoare cu o crescătorie de bucle şi de cârlionţi! Când se mişcă pe lângă ...

Fără aceste cuvinte nu aş fi putut spune despre minciuna din rai şi adevărul din iad, despre cea mai frumoasă poveste de dragoste descoperită în trenul de Bârlad!   Fără aceste cuvinte nu aş fi putut spune nimic, nimănui, nici o dată (şi nici alte dăţi) că trenul de Bârlad nu era tren de persoane, ci era tren de personalităţi!   Fără aceste cuvinte nu aş fi putut spune că dragostea descoperită în trenul de Bârlad nu era pentru mine...eu nu-s personalitate... eu nu ...

Gazda la care stau cu chirie în Vadul Ungurului îmi şopteşte că-l ştie pe majorul Marin cam dur în cuvânt şi faptă. Şi cică trebuie să-i scriu ceva lacrimogen ca să mă ierte pentru ceea ce încă nu ştiu că am greşit. Iau o coală A4 şi mă grăbesc să des/compun un fel de scrisoare de întâmpinare, un fel de pavăză preventivă pentru întâlnirea cu satrapul Marin major. Şi uite cam aşa încep să scriu: „Dacă mor, să nu mă spui la nimeni! I-am iubit pe toţi, sfio ...

De dimineaţă până-n seară stau la pândă să văd cum vine din adânc...primul să văd alcătuirea-i goală, singură şi blândă cum bate-n geamuri, toată, fără îndărăt!   Şi cum pe prispă stă oleacă şi mă roagă să mă dau jos din visul sec şi să-i deschid că vrea o noapte de iubire şi de joacă lângă tăcerea des/cântată de la schit!   Lângă tăcerea-n care clopotul adună spre început atâtea suflete şi voci... să auzim o steauă proaspătă: ce lună...! ...

În a doua Copilărie (de la cincisprezece la douăzeci de ani, între 1967 şi 1972, adică) mă aflu în Galaţi, locuitor vremelnic în blocul internat al unei şcoli, dar şi chiriaş la cel puţin o duzină de gazde mai mult ori mai puţin im/pertinente şi in/decente pentru modul meu de a vedea viaţa în alergare după moarte. Fiindcă, în esenţă, nu asta face „omul” între cântecul de leagăn şi prohod? Şi chiar asta face „bietul” om: andantino ori lento, fiecare-şi execut ...

Ion (în sat) e poreclit Ion... şi sapa lui e poreclită sapă, şi nu visează garduri de beton, şi linia din palme i se crapă!   N-are fântână-n curtea de folos... (abia-i încape câinele-n ogradă)... e campionul mersului pe jos, necunoscut la vro olimpiadă!   Şi (rareori) blestemă şi înjură, şi dă la câine fluierul de os, îngroapă sărăcia-n arătură, să n-o mai vadă fiul – Făt-frumos!   Adeseori s-aude „Doamne, iartă!”... (are, şi el, un Dumnezeu al lui). ...

Da, îmi dă şi apă. Îmi place foarte mult apa. Mai ales când o beau cu dulceaţă de cireşe amare. Amare şi negre. Mănânc frumos şi tac. Adică nu tac. Mă uit la Ileana. Mi-i aşa dragă, încât se aude cum mă uit la ea! Ce Ileană splendidă mi-a pus Dumnezeu în cale! Nici ea nu zice nimic! Dar se aude cum mă priveşte! Surâsu-i îmi invadează memoria. Şi-mi aduc aminte o strofă scrisă de Mihai: „O vis ferice de iubire,/ mireasă blândă din poveşti,/ nu mai zâmbi, a ta ...

Ce durdulie-i fata asta bălăioară... n-am mai văzut (aşa minune) de când sunt: de/mersul ei (în lumea asta) mă omoară, în ochii săi mă simt un fel de sfinx mărunt! În zori de zi, parol, sunt mort de osteneală, că (toată noaptea) o visez, în loc să dorm... îi scriu de zor câte-o fântână cu cerneală (într-un poem) şi-o jinduiesc încet, enorm! Mă prăpădesc după principiile sale... (aşa frumos mă dă la plâns, mă dă la-ntors)... face din mine firmituri fundamen ...

Mă rog, ţaţa Niculina nu are decât să creadă ce vrea despre intenţiile mele! N-are decât să stea toată ziulica la gard şi să-i spioneze pe cei care trec încolo şi încoace, după una, după alta, după cum este felul fiecăruia, şi învăţătura, şi apucătura, şi moftul, şi nu mai ştiu ce are fiecare în suflet şi în gând!... Auzi, cică mă duc după bâţâitoare! Habar n-are ţaţa ce splendoare-i fecioara Ileana, după care-mi sfârâie călcâiele! Da, îmi sfârâie ...