Crearea unui stat albanez în Balcani, printre ultimele care și-au proclamat independența față de Imperiul Otoman (noiembrie 1912), prezenta unele provocări, cea principală fiind apartenența religioasă a populației.
În 1913, la Conferința Ambasadorilor de la Londra s-au definit granițele Albaniei ca principat neutru și s-a ales un principe protestant. Din trei candidaţi pentru acest tron, un catolic, Ducele de Monpansie, un musulman, viitorul rege al Egiptului, moştenitor al lui Mahomed Ali, de origine albaneză, sprijinit în secret de Turcia, şi protestantul Von Wied, a fost ales acesta din urmă, la intervenţia lui Take Ionescu, pentru că era nepotul Reginei Elisabeta a României. Această alegere nu era întâmplătoare, apartenența sa la o religie care nu era a niciuneia dintre comunitățile etnice din Albania a fost considerată un liant pentru națiunea în formare.
Principele Wilhelm Von Wied a acceptat tronul Albaniei doar după ce a discutat cu Regele Carol I al României.
Domnia lui Von Wied a fost foarte scurtă, ulterior Albania trecând prin schimbări drastice, de la principat la republică, de la republică la monarhie, de la monarhie la protectorat italian, iar ulterior din nou la republică, de data aceasta sub regimul dictatorial comunist. La începuturile acestuia, Albania avea o populaţie în jur de un milion de locuitori, din care 80 la sută erau analfabeți. Această înapoiere moştenită din trecut şi absenţa tradiţiei unui stat albanez funcţional, cu care să fie comparat cel comunist, pot fi considerate principalele motive pentru care îngrijorarea câtorva intelectuali referitoare la drumul pe care o lua societatea albaneză nu a găsit ecou la populație.
Articolele din presa străină nu doar arată cât de puţin se ştia despre această ţară, ci ne şi ajută să ne facem o idee despre situaţia mizerabilă în care se afla populația. Citând descrierea unui jurnalist italian care vizitase Albania în anii ‘70, poporul albanez „deşi nu murea de foame, trăia într-o sărăcie demnă şi sub un control extrem.”
Se poate spune că societatea albaneză a trecut, sub regimul comunist, prin schimbări drastice, impuse prin teroare și violență. Deportările și continua identificare a elementelor dușmănoase în agricultură, industrie, armată și artă au avut drept rezultat uniformizarea societății în așa fel încât să corespundă modelului comunist.
În timp ce societatea albaneză se adapta rigorilor regimului comunist, schimbărilor precum absența absolută a proprietății private, izolarea etc., componența ei religioasă rămânea la fel ca în perioada interbelică: 70 la sută musulmană, 20 la sută ortodoxă (din care făceau parte toate minoritățile etnice) și 10 la sută catolică.
Interzicerea religiei, închiderea, distrugerea locașurilor de cult, umilirea publică, încarcerarea, chiar uciderea preoților și a imamilor s-au legalizat în 1967, an în care, așa cum am mai scris, Albania a fost proclamată de către comuniști „singura țară atee din lume”.
Așadar, această societate, în majoritate musulmană, se transformă într-una autoproclamată drept „progresistă”, „fără diferențe religioase, regionale sau ideatice”, într-o societate omogenă albaneză 98%, unde minoritățile etnice, doar trei în vremea respectivă (față de nouă, acum), reprezentau doar doi la sută din populație.
Această dictatură comunistă, care a durat aproape 50 de ani, a făcut ca uniformizarea populației, care a început cu naționalizarea și ateismul impus, să fie extinsă, dincolo de ideologie, până la îmbrăcăminte, mobilier, obiecte casnice etc., devenind o caracteristică a acestei societăți, în care nu mai existau diferențe religioase sau etnice.
Aceasta era situația în Albania până în 1990, când căderea Zidului Berlinului, executarea cuplului Ceaușescu, desființarea URSS etc. au influențat climatul politic și social din ţară.
După 50 de ani de dictatură comunistă, din care 25 de ateism forțat, societatea albaneză a început să se reconfigureze, potrivit dinamicii contextului european și mondial.
Trecerea de la sistemul monopartinic la pluralism și deschiderea granițelor au făcut ca Albania să nu mai fie fructul interzis din timpul izolării extreme impuse de regimul lui Hogea. Pe lângă redeschiderea locașurilor de cult ale celor patru religii tradiționale din Albania, musulmani (suniți și șiiți), creștini (ortodocși și catolici), multe secte au trimis misionari în această țară. Martorii lui Iehova, mormoni, protestanți, evangheliști etc. au găsit în societatea albaneză nu doar dorința de a-L redescoperi pe Dumnezeu, ci și ignoranța dogmatică absolută. A început, așadar, o nouă împărțire religioasă a populației, acum nu doar bazat pe tradiția familiei, cum era până în 1967.
Convertirile și botezurile dese, stimulate de sărăcie și ignoranță (mulți fiind botezați de mai multe ori, doar pentru a primi haine sau ajutoare de la biserică sau misionari), au făcut ca apartenența religioasă a populației să fie reconfigurată în mod haotic.
Așadar, după anii '90, religia în Albania a devenit o alegere individuală, neinfluențată de tradiție. Mai mult, luând în considerare și căsătoriile mixte, încurajate de dictatura atee, unde membrii familiilor, de multe ori, sărbătoresc împreună Bairamul și Paștele, diferențele religioase sunt tratate cu indiferență crasă de către majoritatea populației. Societatea albaneză, recunoscută de organismele internaționale pentru criminalitatea ridicată și răzbunarea de sânge, dă dovadă, în mod surprinzător, de o toleranță religioasă extraordinară. Din cei chestionați în cadrul unei cercetări recente despre identitatea etnică a minorității aromâne, care au declarat apartenență etnică, religioasă, educațională și geografică diferite, cei mai mulți nu au menționat religia drept element care îi diferenția de ceilalți.
Această toleranță nu-și are rădăcinile doar în regimul ateist al lui Hogea, construit pe baza persecutării credincioșilor și omorârii preoților și imamilor, ci în idealurile iluministe ale creării unui stat albanez aflat deasupra intereselor și diferențelor etnico-religioase și având drept scop dezvoltarea națională. Expresiile acestor progresiști, precum „nu vă mai uitați la biserici și moschei, religia albanezilor este Albanismul”, care au dat tonul unirii naționale și eforturilor pentru un stat albanez independent, au fost amplificate de către regimul lui Hogea. Deși această expresie despre „religia albanezilor a fost albanismul”, fiind folosită de comuniștii atei în contextul uniformizării sociale, pentru a distruge noțiunea de apartenență religioasă, faptul că ea reflecta o realitate deja existentă în societatea albaneză a sprijinit abordarea tolerantă, de către populație, a diferențelor religioase, aspect păstrat indiferent de natura regimului politic.
Carte de vizită
Elsa Stavro s-a născut în Tirana, Albania, pe 25 aprilie 1976. Pentru ea, literatura și istoria sunt interconectate în mod natural, fiind o parte importantă a formării sale academice. Cu două volume de versuri publicate în Albania (1996 și 2012), este inclusă în Antologia Poeziei Contemporane Albaneze în Suedia. Elsa Stavro este autoarea unor articole științifice apărute în publicații universitare din România, Ucraina și Republica Moldova. Licențiată în psihologie, cu un master în Administrație Publică și Integrare Europeană, ea are o specializare în Relațiile Rusia-UE de la Universitatea din Tartu, Estonia. A obținut, în septembrie 2022, titlul de doctor în istorie la Universitatea "Dunărea de Jos".
